Green on air... (short version)

decembrie 2008:

Povestea mea este mult prea lunga ca sa v-o povestesc pe toata in aceasta pagina, dar unii dintre voi o sa o descopere incetul cu incetul. O sa ma descoperiti pe mine, personalitatea, caracterul meu… Nimic special, un om de rand care incearca sa lupte zi de zi cu talazurile infinite ale acestei lumi schimbatoare. In ziua in care m-am nascut, Dumnezeu a aruncat zarurile sortii mele undeva in Estul Europei, intr-un colt de lume nu foarte popular, dar totodata atat de vanat si supravegheat de marile puteri. Nu am ripostat cu nimic, initial, acceptand ca probabil asa a fost dat, ca unii sa se nasca in marea, dezvoltata si populara America, iar altii in puncte de pe harta de care nici 0,01% din populatia globului nu a auzit. Am aterizat cu multe aplauze si lacrimi de bucurie intr-o familie relativ mare, alaturi de care am plonjat timp de 20 de ani, multumindu-I in fiecare zi Domnului pentru ca a ingaduit sa mi se ofere minunea de a fi fericita alaturi de parintii si surorile mele. Probabil cei care sunt cei mai mici in familiile lor vor intelege de ce am sa afirm ca am fost si sunt norocoasa ca am avut nu doi parinti, ci patru, incluzandu-le si pe surorile mele, care mi-au fost mereu alaturi si au avut grija de mine uneori poate chiar mai mult decat de ele insele.

Primii patru ani din viata nu prea mi-i amintesc. Mi-au ramas doar cateva imagini razlete, cand alergam entuziasmata cu cartea in mana dupa mama ca sa imi citeasca versurile sa invat poezii, sau cand la varsta de 4 sau 5 ani vroiam sa ii induc in eroare pe niste colegi de serviciu de-ai lui tata stand cu cartea in fata, recitand poezii, si pretinzand ca stiu sa citesc. Pe la varsta de 5 ani a trebuit sa merg si eu la gradinita, asa cum faceau toti copiii de varsta mea. Aceasta perioada a vietii mele, insa, nu a durat foarte mult din cauze necunoscute de mine nici pana acum. Probabil mi-a placut sa stau mai mult acasa decat sa merg la gradinita sa ma bat in fiecare zi cu Igor(un coleg de gradinita, care mi-a fost mai tarziu coleg de scoala si amic). Acasa am invatat sa fac lucrurile care au pus bazele a ceea ce am ajuns sa fiu acum: am invatat sa scriu, sa citesc, sa socotesc…si chiar sa pronunt cuvinte in limbi straine (obisnuiam sa stau langa surorile mele cand isi faceau temele, in special cand invatau poezii in limba rusa, si repetam ceea ce ziceau ele, chiar daca nu intelegeam ce ziceau de fapt).

Valul vietii m-a adus mai departe pe un alt mal, am inceput sa cunosc treptat un alt taram, am inceput sa vad ce inseamna sa ai responsabilitati, sa ti le indeplinesti, sa fii rasplatit sau pedepsit pentru ele, ce inseamna sa ai prieteni, sa te tradeze prietenii, sa simti ca nu ai cu cine te juca in pauza pentru ca colega de banca lipseste, sau cum e sa fii in centrul atentiei cand faci ceva mai bine decat fac altii. Am invatat multe lucruri in aceasta bucatica de viata, dar daca as incerca sa punctez cateva invataminte esentiale care mi-au ramas amprentate in memorie, nu as reusi, pentru ca nu ar fi veridice si reprezentative anume pentru acea perioada, fiind completate an de an, clipa de clipa de altele acumulate de-a lungul scurtei mele vieti.

Am facut scoala generala acasa, la mine in sat, un sat mare, in centrul tarii, aproape de capitala, aproape de civilizatie, noutati si evenimente, alaturi de familie, parinti, prieteni apropiati. Am reusit sa fac in acesti ani mult mai multe decat as fi asteptat vreodata de la mine insami. Am momente cand ma gandesc la cate am realizat, ce am ajuns sa fiu, ce am reusit sa schimb in lumea din jurul meu, in familia mea, in satul meu…si nu imi vine a crede ca am facut toate acele lucruri intr-un timp atat de scurt si la o varsta atat de frageda. E mai mult decat incredibil cat de diferita era lumea atunci, sau cat de diferit o vedeam eu, si cate am reusit sa fac doar avand o alta impresie despre lume decat cea pe care o am azi. Eram atat de optimista, atat de visatoare, atat de increzuta in faptul ca nimic nu este imposibil incat aproape tot ceea ce incercam sa fac imi reusea. Ar fi fost mai mult decat frumos sa fi ramas in acea lume macar pentru inca cativa ani, dar timpul nemilos (dupa cum “spune” renumitul cliseu) m-a obligat sa trec la urmatoarea etapa, sa predau stafeta si sa alerg sufocandu-ma mai departe, lasand in urma rozul vietii, si devenind din ce in ce mai neincrezatoare, mai sceptica, mai trista zi de zi, saptamana de saptamana, an de an…

Am reusit intr-un final sa imi indeplinesc si visul pe care il aveam inca de prin clasa a 5-a, de a studia intr-o alta tara. Am facut liceul departe de parinti, departe de casa, departe de tot ceea ce pana atunci ma ajuta sa merg mai departe, sa vreau mai mult, sa fiu eu insami explorand noi culmi. Partial pregatita pentru ceea ce a urmat, am nimerit intr-o alta societate, alt fel de oameni, alte conditii de viata si alte legi ale vietii. M-am adaptat destul de usor, dar schimbarile pe le-au adus anii de liceu in viata mea si in modul meu de a fi si de a vedea viata nu au grad de comparatie. Au fost niste ani frumosi, cu multe calatorii, multe invataminte din greseli proprii, multi prieteni adevarati sau mai putin adevarati, mult dor de casa, multa nesiguranta, multe nopti nedormite presarate pe alocuri de lacrimi, multe amintiri, greutati dar si bucurii care au adus un plus enorm personalitatii mele si m-au maturizat intr-un procent pe care altii nu il ating nici in zeci de ani.

V-as mai povesti multe, dar asta ar insemna sa trag cu ochiul la ce-mi rezerva viitorul. Am ajuns si eu, in sfarsit, sa fiu studenta, sa fiu la facultate. Imi place ceea ce fac, imi place ceea ce sunt, mai am lucruri de imbunatatit, mai fac si greseli din cand in cand, nu am intotdeauna dreptate, nu sunt cea mai buna…dar nici nu vreau sa fiu…

Sunt doar o marioneta care joaca pe scena vietii, luandu-si din cand in cand firele vietii in propriile maini incercand sa dea un nou sens universului.