Mi-e dor...

Mi-e dor. As vrea sa pot spune mai multe. As vrea sa nu doara atat. As vrea sa inteleg de ce doare. M-am obisnuit departe de ei. M-am obisnuit fara ei. Ii sun o data, de doua ori pe saptamana sa ii intreb ce mai fac. Si atunci vorbesc in graba, ca trebuie sa merg la un seminar sau am sedinta. Merg acasa de cateva ori pe an. Nu stiu daca insumeaza o luna, poate doua tot timpul cat il petrec cu ei timp de un an. De multe ori se pare ca nici nu o aud pe mama cand ma roaga sa mai stau acasa macar inca pentru cateva zile. Eu plec. Pentru ca ma asteapta Iasiul. Pentru ca ma asteapta facultatea, alte treburi. Intotdeauna am prea multe de facut. Si chiar atunci cand merg acasa nu pot sa ma rup de toate si sa fiu numai a lor, a parintilor mei. Sa fiu acolo trup si suflet, cu ei si pentru ei. De fiecare data cand plec de acasa, vad in ochii lor o durere si un glas ragusit care ma roaga sa mai stau, sa le mai spun o vorba, sa imi mai auda glasul o data, sa ma mai simta inca o data alaturi. Dar eu plec. De fiecare data tot mai repede, tot mai grabita, tot mai ocupata cu alte lucruri. Insa ajung la un moment in care imi dau seama ca am atatea sa le spun, ca vreau sa fac atatea lucruri pentru ei, ca as da totul numai sa ii stiu ca sunt bine. Pentru ca ei merita asta mai mult decat oricine in lumea asta. Ne straduim sa facem aproape oricui pe plac, anumitor oameni pe care ii cunoastem de cativa ani sau cateva zile, dar uitam de ei, de cei care au dat mereu totul pentru noi si care si-ar da si viata numai sa stie ca suntem fericiti. Ei nu cer nimic in schimb, doar sa fii alaturi de ei, sa simta ca nu i-ai parasit, sa stie ca iti mai amintesti de ei din cand in cand si ca pot sa se bazeze pe tine in orice moment al vietii. Pacat ca noi uitam ca ei merita acest lucru mai mult decat oricine altcineva din viata noastra.

Nu stiu cate am reusit eu sa transmit in pasajul de mai sus, dar cuvintele de mai jos cu siguranta spun niste adevaruri, niste adevaruri care dor, provoaca emotii, amintiri si lacrimi...

Adrian Paunescu Live - Repetabila Povara.mp3

Cine are parinti, pe pamant nu in gand

Mai aude si-n somn ochii lumii plangand

Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,

Astazi imbatranind ne e dor de parinti.

Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc

De atatia copii si de-atat nenoroc

Niste cruci, inca vii, respirand tot mai greu,

Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.

Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,

Care stiu dureros ce e suta de lei.

De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,

Nu conteaza deloc, ei albira de dor

Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,

Cata munca in plus, si ce chin, cat nesomn!

Chiar acuma, cand scriu, ca si cand as urla,

Eu ii stiu si ii simt, patimind undeva.

Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamani

Fii batrani ce suntem, cu parintii batrani

Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,

Daca nu au murit tristi in casele lor...

Intre ei si copii e-o prasila de caini,

Si e umbra de plumb a preazilnicei paini.

Cine are parinti, pe pamant nu in gand,

Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.

Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii

Nu copil de parinti, ci parinte de fii.

Ochii lumii plangand, lacrimi multe s-au plans

Insa pentru potop, inca nu-i de ajuns.

Mai avem noi parinti? Mai au dansii copii?

Pe pamantul de cruci, numai om sa nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,

Intr-un biet orasel, intr-o zare de sat,

Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,

Si ca niste stafii, ies arare la porti

Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are parinti, inca nu e pierdut,

Cine are parinti are inca trecut.

Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pana-aci,

Unde-avem si noi insine ai nostri copii.

Enervanti pot parea, cand n-ai ce sa-i mai rogi,

Si in genere sunt si nitel pisalogi.

Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,

Cocosati, cocarjati, intr-un ritm infernal,

Te intreaba de stii pe vre-un sef de spital.

Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,

Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?

Ca povara ii simti si ei stiu ca-i asa

Si se uita la tine ca si cand te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurta vreme de dus

Pe constiinta povara acestui apus

Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor imputina cei ce n-au si ne cer.

Iar cand vom incepe si noi a simti

Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,

Si abia intr-un trist si departe tarziu,

Cand vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,

Vom pricepe de ce fiii uita curand,

Si nu vad nici un ochi de pe lume plangand,

Si de ce inca nu e potop pe cuprins,

Desi ploua mereu, desi pururi a nins,

Desi lumea in care parinti am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduita de plans.

It is not the end...

In seara asta am obosit. Am obosit la propriu. Felul ala de oboseala care nu te lasa nici sa lucrezi, nici sa dormi. N-ai chef sa vorbesti cu nimeni, nici sa gandesti sau sa inveti. Simti ca nu mai poti face nimic. Chiar daca fizic esti intr-o stare aproape perfecta, creierul refuza sa colaboreze.

Nu stiam ce sa fac. Simteam ca sunt inutila. Mi-am deschis blogul si am inceput sa rasfoiesc blogurile din blogroll. Dintr-o pagina in alta am dat peste blogul unui AIESECer din Oradea. E ciudat ca eu sa spun asta si e la fel de ciudat ca s-a intamplat intr-adevar, dar exista cineva mai sus de noi, forte ale universului, un Dumnezeu, o suprafiinta, care azi, a facut in asa fel incat sa dau peste un filmulet care sa imi rastoane lumea cu picioarele in sus. Sau poate pur si simplu mi-a amintit propriile coordonate si m-a ajutat sa revin la traseul cel bun si corect. Pe mine m-a ajutat sa imi revin, psihic, fizic sau cum vreti voi sa ii spuneti. Si desi e doua noaptea, am de gand sa lucrez pana dimineata pentru ca in sfarsit am primit inca un "sut in fund" care sa ma faca sa merg mai departe.

Enjoy and find your own strenght to get back up:

All is fair in love and war...

Suna bine. Arata frumos. Pare adevarat. Asta e prima impresie, nu? Mi se pare normal. Iubesti. Stii cum, cand si pe cine vrei. Te pregatesti de atac. Ataci. Castigi. Iei ceea ce crezi ca e al tau. Si te simti bine. Esti fericit. Cineva sufera. Dar nu conteaza. Tu ai iubit. Ai fost mai puternic. Si ai castigat.

Traim intr-o lume in care multi se identifica cu cele spuse mai sus. Traim intr-o asa numita jungla, in care cel mai puternic are mai multe sanse sa supravietuiasca. Si nu numai, sa fie si fericit, in acceptiunea lui, evident. A obtinut ce si-a dorit. Domina. Afirma ca a iubit. Asta a fost motiv suficient pentru tot. Si e multumit.

De cealalta parte a monedei e cel mai slab. Cel care a pierdut. Cel care a intors orbazul dupa ce a fost lovit prima oara. Cel care a hotarat sa se retraga. Cel caruia i-a pasat si de cei din jur, de victimele colaterale, sa spunem asa. Si el a iubit. Si poate mai iubeste. Dar in tacere. In lipsa. In nestire. A ales sa isi astepte fericirea, care nu va fi cladita pe nefericirea altuia. Fara sa intrebe de ce. Fara sa intrebe pana cand. Fara sa intrebe cum.

Multi dintre noi ar spune ca sunt de partea celui slab si ca ar prefera sa fie nefericiti (sau fericiti/multumiti in felul lor), decat sa isi cladeasca fericirea pe nefericirea altora. Cati dintre noi oare, chiar ar proceda astfel, pusi fata in fata cu o situatie reala de acest fel?

Once in a lifetime

As vrea sa postez acum, la aceasta ora tarzie, sau poate matinala pentru unii, o bucatica de text pe care am scris-o acum cateva saptamani, pe la sfarsitul lui decembrie, dar, din anumite motive, nu am avut curajul sa o public atunci.

In textul de pe 27 decembrie vorbeam despre iubire, despre ce inseamna sa iubesti, despre cum se schimba fiinta ta in cateva secunde, doar cand incepi sa iti amintesti de iubire, indiferent daca stii sau nu ce este ea. Daca inca nu ati citit acea bucatica de text, va invit sa o faceti acum: "Love is in the air..." , iar apoi sa cititi continuarea de mai jos.

27 decembrie 2009
"Am scris randurile de mai sus incercand sa descriu niste momente din trecut, niste momente frumoase, pe care cel mai probabil nu le voi uita niciodata. Oricat de mult as incerca, nu voi putea niciodata sa imi explic de ce. La fel cum nu imi voi putea explica niciodata de unde au aparut acele sentimente sau ce avea persoana care le-a provocat special si cum a reusit sa faca acest lucru. Nu pot sa imi explic nici de ce mi-am amintit tocmai acum de acele momente pe care as putea sa le numesc speciale, din trecut. De ce speciale? Pentru ca ceva in interiorul meu imi spune ca, cu parere de rau, nu le voi mai simti sau retrai vreodata. It happens once in a lifetime. E trist pe de o parte, dar frumos in acelasi timp. E o amintire pe cat de frumoasa, pe atat de dureroasa. S-ar putea ca unii dintre voi sa ma creada masochista, dar e o durere placuta. Sunt amintiri care undeva intr-un colt de ochi imi aduc cate o lacrima from time to time. N-as putea sa spun daca sunt lacrimi de regret, de nostalgie, de speranta sau pur si simplu lacrimi din trecut care reinvie din cand in cand umezind o cicatrice uitata care mai trebuie pansata din timp in timp. Sunt amintiti frumoase, fara de care sunt sigura ca nu as avea puterea sa merg azi mai departe, sunt amintiri sincere, fara de care sunt sigura ca as fi alt om astazi, sunt amintiri care ma ajuta sa imi amintesc cine sunt si ce valori am avut si inca mai am. Lacrimile ar putea fi un semn ca sentimentele de atunci nu s-au stins si ca o parte din ele inca mai contin o bucatica de jaratec. Dar realitatea, poate faptul ca am crescut, m-am maturizat si am inceput sa vad viata cu alti ochi ma fac sa inteleg ca lacrimile sunt doar niste picaturi menite sa imi arate ca inca mai este ceva uman in mine si ca momentele frumoase, dar dureroase din trecut nu au reusit sa omoare tot ce era frumos si gingas in fiinta mea.

Eram copii. Eram copii si nu stiam ce vroiam de la viata. Nici acum nu stim, dar nu mai avem nicio sansa sa simtim acea feerie, sa fim la fel de naivi, sa ne permitem sa avem aripi, sa zburam si sa iubim neconditionat. A fost frumos trecutul. Fara el nu am fi in prezent. Fara el nu am putea sa visam azi la un viitor mai bun, mai naiv, mai inocent..."

Si o melodie in ton cu textul.... Igor Krutoi - You in my september

Ierarhia unei vieti

Eram prin clasa a 7-a cand am facut cunostinta cu niste persoane care nu erau de aceeasi confesiune cu mine. Eram destul de toleranta fata de oamenii diferiti de mine de obicei, de aceea i-am primit si pe ei cu foarte multa caldura si deschidere. Am facut asta nu numai pentru ca asa faceam de obicei sau pentru ca erau si ei oameni si era normal sa am aceeasi atitudine fata de ei ca si fata de alti oameni, ci si pentru ca erau niste oameni deosebiti. Aveau acea licarire in ochi, aveau acea multumire fata de viata si fata de Dumnezeu, puteai citi pe chipurile lor cat se bucura de viata, de minunile pe care le savarsea zi de zi Dumnezeu in vietile lor. Puteai simti cu cata caldura se ataseaza ei de oameni si cat de mult vroiau sa iti vorbeasca despre Dumnezeu, sa iti spuna cat le-a schimbat lor viata Dumnezeu si cat de frumoasa este lumea de cand l-au primit pe Dumnezeu in inimile lor.

Unii dintre voi ar putea spune ca in aceasta atitudine pe care fiecare dintre ei o manifesta exista un scop ascuns. Poate ca asa si era. Cert este ca la momentul respectiv eu nu vedeam sau nu vroiam sa vad acest lucru. Creadeam ca ei vroiau doar atat: sa ma ajute si pe mine sa il cunosc pe Dumnezeu, sa ma faca sa inteleg cat de importanta trebuie sa fie credinta in viata unui om, si sa ma faca sa il accept cu adevarat pe Dumnezeu in viata mea, sa il primesc in inima mea si sa primesc acea liniste sufleteasca pe care o puteai citi in privirile lor. Oricat de straniu ar putea parea, am reusit sa fac acest lucru. Nu stiu daca anume cu ajutorul acelor persoane sau pentru ca eu mi-am dorit acest lucru atat de mult incat am reusit sa il fac, sau poate pentru ca Dumnezeu a avut si are intr-adevar un plan pentru mine si a vrut sa faca acea schimbare pentru mine prin acei oameni… Cert este ca acel an in care mi-am petrecut o mare parte din timp, in pofida dezacordului parintilor, cu acele persoane de alta confesiune, mi-a schimbat radical viata, l-a adus pe Dumnezeu in lumea mea, m-a adus mai aproape de Iisus si de Biserica, m-a facut sa vad cu alti ochi viata si sa inteleg care e sensul existentei mele.

Am gasit cu ceva timp in urma o poezioara pe net, care mi-a adus aminte de acele clipe cand am inceput sa il cunosc cu adevarat pe Dumnezeu, si m-a facut iar si iar sa imi evaluez prioritatile in viata si locul pe care il are Dumnezeu in viata mea.Vreau sa o cititi si voi, si vreau ca aceasta poezioara, pe cat posibil, oricat de banala nu ar parea, sa va puna si pe voi pe ganduri, sa va faca sa va reierarhizati prioritatile in viata.

"I knelt to pray but not for long,
I had too much to do.
I had to hurry and get to work
For bills would soon be due.
So I knelt and said a hurried prayer,
And jumped up off my knees.
My Christian duty was now done
My soul could rest at ease…..
All day long I had no time
To spread a word of cheer
No time to speak of Christ to friends,
They’d laugh at me I’d fear.
No time, no time, too much to do,
That was my constant cry,
No time to give to souls in need.
But came at last the time,
The time I had to die.
I went before the Lord,
I came, I stood with downcast eyes.
For in his hands God held a book;
It was the book of life.
God looked into his book and said
“Your name I cannot find
I once was going to write it down…
But never found the time…"

Tu ce loc ii oferi lui Dumnezeu in viata ta?

Viata e o ciudatenie...

Viata asta e o ciudatenie. Cu toate astea... imi place sa o traiesc, imi place sa profit de fiecare milisecunda, fie ca dorm, fie ca merg pe strada, fie ca ma chinui sa invat la finante dormitand deasupra cartii. Multi dintre noi fac asta, indiferent daca constient sau nu.

Totusi, astazi mi-am dat seama de un lucru care alteori mi se parea atat de evident. Toti avem o multime de oameni in vietile noastre. Pe unii ii cunoastem mai bine, pe altii mai putin bine. La unii tinem mai mult, la altii mai putin. Pe unii ii intelegem mai bine, pe alti doar cateodata, iar pe ceilalti deloc. Dar cat de multi dintre noi se gandesc macar o data in saptamana sau macar o data pe luna la impactul sau influenta pe care toti acesti oameni o au asupra vietilor noastre. Este evident ca toti cunoastem foarte bine persoanele fara de care nu am fi ceea ce suntem: daca in fiecare zi parintii nu ne-ar asigura din punct de vedere material, daca nu ar fi vreun profesor care sa ne stimuleze cu o nota de doi sau cu o mustrare in fata colegilor, daca nu ar fi macar un prieten care sa planga pe umarul nostru sau pe umarul caruia ne putem noi varsa amarul atunci cand ne e greu.

Putini dintre noi insa observa micile momente in care oameni mai mult sau mai putin apropiati de noi pur si simplu ne fac ziua. Daca de dimineata toate mergeau pe dos, sau si mai rau, daca de o saptamana te ridici din pat in fiecare dimineata vrand sa arunci capul inapoi in perna si sa il lasi acolo pentru macar inca cateva ore; apoi iesi din casa cu fata botita de nesomn sau de somn putin si te impiedici la prima scara, pentru ca, ce sa-i faci, fortele universului conspira impotriva ta, ajungi la servici sau la facultate si seful iti sparge niste oale de cap sau afli in ultimul moment de o lucrare care valoreaza nu stiu cat la suta din nota finala; ajungi intr-un moment in care cineva, care apare de nici nu stii de unde, prin cateva cuvinte simple si poate sincere sau un gest nevinovat si dragut, sau o privire mai ciudata sau mai speciala, iti schimba ziua, iti schimba atitudinea, te face sa uiti de noaptea nedormita, de fortele malefice ale universului, de seful chel si grasun care stie numai sa se balbaie cand vorbeste cu angajatii, de lucrarea pentru care nu mai poti sa faci mare lucru. Acea persoana, desi poate pana atunci nu insemna nimic in viata ta si probabil nu o sa mai insemne nimic de atunci incolo, ti-a daruit o raza de lumina, un zambet sincer, si o mica sclipire in ochi, chiar daca numai pentru cateva momente. Ziua incepe sa fie altfel. Privesti altfel oamenii si lucrurile din jurul tau. Comunici si tratezi atfel oamenii pe care ii intalnesti in acea zi. Treci dintr-o stare in alta, desi mai ieri te bateai cu pumnul in piept ca asa ceva nu poate sa ti se intample tocmai tie.

De ce toate astea? Pentru ca unui om i-a pasat de tine, inconstient probabil si pentru el si pentru tine. Pentru ca un om, dintre toti oamenii din jurul tau, a indraznit sa aiba alta atitudine si sa ii contamineze si pe cei din jur. Pentru ca o persoana a privit altfel viata si te-a lasat sa o vezi si tu prin ochii lui, ti-a aratat cat de frumoasa poate fi ea doar daca schimbi lentilele. Sunt putini astfel de oameni in ziua de azi, dar multi dintre noi sunt prea ocupati ca sa ii observe.

E pacat. E trist. E nedrept.

Iubire ca raspuns?... pe naiba...

O intrebare simpla: ce este iubirea? „Un lung prilej pentru durere” ar spune Eminescu. Este absolut probabil ca in secolul respectiv, sa fi fost intr-adevar asa. Un secol in care iubirea nici macar nu era iubire. Un secol in care totul se cladea pe intelegeri, pe invoieli, pe „mie imi convine”. Un secol in care oamenii uitasera sa mai spuna ce simteau, sa mai spuna ce vroiau cu adevarat de la viata. Un secol in care, in goana pentru liberalism, dreptate, etc, oamenii uitasera de iubire. S-a mai schimbat ceva de atunci?

Doar cateva detalii. Iubirea este iubire. Doar in pat. Totul de cladeste pe intelegeri, pe invoieli. Doar pe bani. Totul se face pe „mie imi convine”. Dar ar fi mai bine „sa nu iti convina si tie”. Oamenii spun ceea ce simt. Si ce nu simt. Oamenii spun ce vor de la viata. Dar vor prea multe. Oamenii sunt intr-o goana permanenta si nebuna. Dar e pacat ca nu au drept tinta decat bani si avere. Oamenii isi amintesc in mod constant de iubire, dar uita sa o inteleaga. Pentru ei, iubirea e doar un alt ingredient care umple platoul vietii si il face mai condimentat si mai frumos. Ei uita ca iubirea e totul. Ca de la ea incepe totul. Ca incepi sa traiesti doar atunci cand stii sa iubesti. Ca viata incepe sa aiba sens doar atunci cand iubirea ta ajunge la ceilalti. Ca ai sanse sa ajungi undeva cand intelegi ca pentru a fi iubit, trebuie mai intai sa iubesti. Multi cauta iubirea acolo unde ea nu este. Multi o au si o abandoneaza la o margine de drum, fara sa le pese. Isi mai amintesc de ea cand trec pe acolo, dar praful in urma masinii luxoase sterge orice urma de melancolie sau regret. Multi o vor intr-atat de mult incat o sugruma cu dorinta lor. Multi o au si nu o merita. Multi o merita si nu o au. Putini sunt cei care o inteleg, o dau celorlalti fara sa le pese daca se va termina vreodata sau nu, si o primesc inapoi inzecit, fara sa isi dea seama poate. Asa e, toti avem iubire in noi, toti putem iubi, trebuie doar sa o gasim undeva intr-un coltisor al inimii noastre si sa o eliberam, sa o lasam sa iasa din teminta intunecoasa, sa o dam celorlalti, sa o dam cu adevarat celor pe care pretindem ca ii iubim, sa o dam celor de care ne pasa, celor pe care ii uram de moarte, celor care ne urasc, celor pe care nici macar nu ii cunoastem, celor care nici macar nu ne cunosc. Iti ia mai mult efort sa te speli pe dinti dimineata decat sa oferi un pic de iubire in fiecare zi fiecarui om pe care il intalnesti. Lumea ar fi mai frumoasa. Si tu ai avea mult mai multe sanse sa fii iubit inapoi.

S-ar putea ca textul de mai sus sa fie un pic sporadic si poate de neinteles, dar atat am putut debita la trei noaptea, cand nervii mei nu mai puteau, ochii aveau nevoie de niste chibrituri pentru ca singuri nu le placea, perna statea alaturi si imi facea din ochi, parca o auzeam pe mama spunand: „Inchide lumina, ca nu tu o platesti!”, aveam chef sa dau o palma(poate doua) unui tip si sa il sarut arzator pe un altul...