"Un fior. Un fir rece de aer care iti strabate corpul tremurand. O simtire care pune stapanire pe tot ceea ce inseamna fiinta ta. Totul incepe de aici. Urmeaza gramezi de semne de intrebare. Urmeaza sentimente de frica si lasitate. Urmeaza ganduri de evadare. Apoi fiorul revine. Simti ca vrei sa strigi in gura mare. Simti ca vrei sa zbori. Simti ca nu ai mai simtit asta vreodata. Simti ca vrei sa impartasesti cu toata lumea ce ti se intampla. Zambesti la infinit si lumea ti se pare mai frumoasa. Intr-o clipa toate lucrurile din lume devin unice, bune si inocente. Simti ca exista miracole, iar viata ta e unul din ele. Izbucnesti de fericire. Devii banala, dar nu iti pasa. Povestesti, razi, plangi de fericire, speri si nu iti vine sa crezi. Bataile inimii par sa o faca sa sara din piept. Respiratia ti se precipita si simti ca acum esti capabila de orice in lume. Nu stii si nici nu vrei sa stii ce ti se intampla, stii doar ca iubesti. Iubesti la nesfarsit, cu toata fiinta ta. Fara sa stii de ce... Fara sa stii de unde... Fara sa stii pana cand..."
27 decembrie 2009
Believe, Live.... and follow your dreams...
E greu sa treci prin viata urmarit mereu de astfel de momente si ganduri, dar cert este ca fara ele nu se poate si ca fara ele luminita de la capatul tunelului nu ti s-ar mai parea atat de luminoasa. Stii ca daca vei lasa astfel de momente sa iti invadeze fiecare clipa a vietii nu vei ajunge mai departe decat la casa aia cu garduri inalte pe care lumea obisnuieste sa o numeasca „de nebuni”. De aceea alegi, mai devreme sau mai tarziu, sa ridici fruntea, sa alungi naibii gandurile alea negre, sa iti pregatesti armele, sa mergi mai departe si sa lupti. Incepi sa intelegi ca trebuie sa inveti din greseli, ca oamenii pot avea si intentii bune, ca oamenii pot fi si rai si buni si ca se mai intampla sa-i categorisesti gresit, ca in viata e normal sa mai ai si esecuri, ca nu orice esec e un pas inapoi, ci poate fi doi pasi inainte, ca nu orice succes e propriu zis un lucru bun si ca daca nu crezi in ceea ce faci nu vei reusi niciodata.
Viata e grea. Lumea e si buna si rea. Avem ceea ce meritam, uneori chiar mai mult, niciodata mai putin. Uneori asteptarea e buna. Uneori rabdarea e inoportuna. Cateodata trebuie sa mai dai cu pumnul in masa. Deseori trebuie sa mai accepti cate o lacrima, sa zambesti cand vezi un copilas razand, sa privesti spre cer si sa respiri usurat crezand ca maine va fi mai bine, sa dai mana unui strain care a cazut, sa dai o palma unui prieten care si-a luat-o in cap. Lumea va deveni mai frumoasa, viata – mai putin grea. Fiecare clipa va fi altfel, va avea alt impact asupra lumii pe care o cunosti, asupra lumii pe care nici nu stii ca o cunosti, asupra lumii care nici nu stie ca te cunoaste. Vei schimba. Fara sa stii. Fara sa vrei. Fara sa depui prea mult efort. Zambeste mai mult. Viseaza mai des. Crede in tine. Crede in ceilalti. Urmeaza-ti visul. Munceste si nu inceta sa speri. Momentul tau va veni. Acum, peste o ora sau peste un an. Dar va fi al tau.
La mine a mers. Merge de cand ma stiu. Am fost, sunt si voi fi o optimista incurabila. Cred in lume, cred in mine, cred intr-o viata mai buna. Ma poti considera naiva. Poate ca sunt. Dar sunt si fericita. Viata ti-o faci singur. E alegerea ta daca o vrei buna sau rea. E alegerea ta daca o vrei influentata de altii. E alegerea ta daca o vrei construita pe ruine. E alegerea ta daca o vrei luminoasa. E alegerea ta daca vrei ca viata ta sa fie cu adevarat a ta!
22 decembrie 2009
Vreau...:
.........
Sa iesim la plimbare dupa un ceai fierbinte, sa ne plimbam pe malul marii ca si cum nimeni nu ar fi in jur, sa ne stropim cu stropi zglobii de apa, sa simtim nisipul umed sub talpile obosite, sa ne urcam pe stancile de pe mal si sa radem stropiti de apa care se loveste de pietre. Sa mergem impreuna la cumparaturi, sa facem haz de necaz si sa probam lucruri pe care nu ne permitem sa le cumparam. Sa mergem prin mall tinandu-ne de mana, alegand verighete pentru atunci cand vom avea bani sa le cumparam, sa ii faci pe toti gelosi sarutandu-ma cand ma astept mai putin. Sa ne plimbam prin magazine de mobila si sa alegem patut pentru copilasii nostri. Sa cumparam reviste de moda si sa facem misto de noile trenduri. Sa rasfoim reviste cu masini si sa alegem impreuna masina pe care o vei castiga la loto peste un an. Sa revenim visatori la tara. Sa ii trimitem pe parinti in vacanta si sa ii ajutam sa faca reparatii prin casa. Sa le cumparam seminte de flori si sa le plantam pe ascuns primavara devreme. Sa udam plantele din gradina si sa le privim cum cresc frumos toata vara. Sa ne plimbam singuri prin padurea de la marginea satului si sa ne jucam ca niste copii nesatiosi prin iarba mai inalta de mijloc. Sa mergem impreuna intr-un road trip, doar noi doi, sa facem popasuri, sa mancam sandwich-uri cu branza prea topita si sa bem apa minerala care nu mai e carbogazoasa. Sa ramanem impreuna fara bani si sa facem autostopul ca sa ajungem inapoi acasa. Sa mergem impreuna in vacanta la munte, sa ma inveti sa schiez, sa ma umplu de vanatai, iar tu sa ma saruti sa imi alini durerea. Sa stam intr-o cabana veche la munte si sa aducem impreuna lemne pentru foc in casa, sa incalzim impreuna mancarea la focul din soba si sa citim carti cu povesti la gura sobei incalzindu-ne unul pe altul cu vorbe dulci si frumoase. Sa curatam impreuna curtea de zapada si sa ne bulgarim ca si cum nu am cunoaste frigul sau raceala, iar apoi sa ne tavalim prin zapada fara sa ne pese ca e rece. Sa facem impreuna un om mare de zapada, sa il fotografiem si sa ramana in amintire ca si capodopera noastra pentru care avem drepturi de autor. Sa facem impreuna un foc de tabara, sa ne povestim copilariile, iar tu sa fii voinicul care ma apara de fiarele padurii. Sa ne povestim de cuplurile pe care le-am vazut cu o zi inainte si sa radem de neindemanarea unora dintre ei. Sa iesim la plimbare tinandu-ne de mana, iar tu sa ma duci in brate pana la poarta parcului. Sa privim zambind batraneii care se plimba tinandu-se de mana si sa visam impreuna ca asa vom fi si noi peste cateva zeci de ani. Sa imi faci declaratii in mijlocul trecerii de pietoni fara sa iti pese ca claxoneaza masinile. Sa imi canti colinde de Craciun si sa ma faci sa rad mascandu-te in Mos Craciun. Sa imi spui cand vezi ca muncesc prea mult si sa imi pregatesti o calatorie surpriza cand vezi ca nu mai scap de serviciu. Sa imi aduci flori cand sunt suparata si sa imi asculti pasul cand nu mai pot sa il tin in mine. Sa imi daruiesti un pisoi si sa ii pun numele tau. Sa iti destrame pantalonii, iar tu sa spui ca nu-i nimic si ca mergem azi la cumparaturi sa iti cumperi altii. Sa iti crosetez un fular si sa il porti chiar daca nu iti place. Sa te invat sa faci clatite, sa le umplem cu finetti si sa le mancam ca niste copii nesatiosi. Sa ma inveti sa fac spaghetti, sa folosesc mozzarella si sa beau vin de calitate. Sa facem impreuna placinte si sa invitam prietenii la o petrecere in pijamale. Sa facem reparatie in apartament si sa cumparam lucruri caraghioase ca bibelouri. Sa mergem duminica la biserica si sa facem un copil orfan sa zambeasca. Sa ma inveti sa parchez masina si sa taci atunci cand conduc eu. Sa imi canti si sa ma faci sa rad atunci cand conduc. Sa mergem impreuna la Constanta, la Brasov si in toata Europa fara sa ne pese unde mergem, fara sa ne pese daca mai avem benzina, fara sa ne pese daca nu mai stim unde suntem. Sa ma imbratisezi cand mi-e greu si sa te uiti urat la toti care ma vorbesc de rau. Sa ne trezeasca soarele ghidus si sa ne aminteasca ca trebuie sa mergem la facultate. Sa hotaram sa nu mai mergem si sa stam in pat toata ziua sa ne uitam la comedii. Sa iesim impreuna afara si sa ne dam seama ca am uitat sa luam umbrela, sa alergam prin ploaie fara sa ne pese de pantofii aproape noi si sa ne oprim abia cand ajungem la ceainaria preferata. Sa bem un ceai fierbinte, sa ne privim zambind si sa o luam iarasi de la inceput...
16 decembrie 2009
Let it snow...
Da, vorbeam despre covorul superb care se aseaza pe pamantul suferind deja de cateva zile. Vorbeam despre zapada superba care nu face altceva decat sa ne reinoiasca, sa schimbe anturajul si implicit sa ne schimbe si pe noi. E mult prea frig afara si totusi nu ai chef sa stai in casa. Te-ai saturat de aceiasi pereti, de aceeasi masa, de acelasi pat. Vrei sa iesi, sa imbratisezi zapada rece, sa lasi sclipitorii fulgi de nea sa ti se aseze pe fata si sa te sarute murind, vrei sa te tavalesti in omat, sa il lasi sa iti patrunda in tesatura hainelor, sa te piste de obraji ca si cum te-ar mustra, sa se topeasca incet pe genele tale fara sa ii para rau, totul de parca ar astepta sa ii spui cat de mult ai asteptat momentele astea, cat de mult ai vrut o schimbare nu numai de suprafata, ci si de anturaj, o schimbare totola, o schimbare in alb pur...
Nu imi placea iarna pana mai nu demult. Acum o iubesc...
14 decembrie 2009
just my imagination...
Nu mai avem valori.
Nu mai avem viata.
Ne inecam la mal in mod constant.
Uitam sa vrem mai mult de la noi.
10 decembrie 2009
Green on air... (short version)
decembrie 2008:
Povestea mea este mult prea lunga ca sa v-o povestesc pe toata in aceasta pagina, dar unii dintre voi o sa o descopere incetul cu incetul. O sa ma descoperiti pe mine, personalitatea, caracterul meu… Nimic special, un om de rand care incearca sa lupte zi de zi cu talazurile infinite ale acestei lumi schimbatoare. In ziua in care m-am nascut, Dumnezeu a aruncat zarurile sortii mele undeva in Estul Europei, intr-un colt de lume nu foarte popular, dar totodata atat de vanat si supravegheat de marile puteri. Nu am ripostat cu nimic, initial, acceptand ca probabil asa a fost dat, ca unii sa se nasca in marea, dezvoltata si populara America, iar altii in puncte de pe harta de care nici 0,01% din populatia globului nu a auzit. Am aterizat cu multe aplauze si lacrimi de bucurie intr-o familie relativ mare, alaturi de care am plonjat timp de 20 de ani, multumindu-I in fiecare zi Domnului pentru ca a ingaduit sa mi se ofere minunea de a fi fericita alaturi de parintii si surorile mele. Probabil cei care sunt cei mai mici in familiile lor vor intelege de ce am sa afirm ca am fost si sunt norocoasa ca am avut nu doi parinti, ci patru, incluzandu-le si pe surorile mele, care mi-au fost mereu alaturi si au avut grija de mine uneori poate chiar mai mult decat de ele insele.
Primii patru ani din viata nu prea mi-i amintesc. Mi-au ramas doar cateva imagini razlete, cand alergam entuziasmata cu cartea in mana dupa mama ca sa imi citeasca versurile sa invat poezii, sau cand la varsta de 4 sau 5 ani vroiam sa ii induc in eroare pe niste colegi de serviciu de-ai lui tata stand cu cartea in fata, recitand poezii, si pretinzand ca stiu sa citesc. Pe la varsta de 5 ani a trebuit sa merg si eu la gradinita, asa cum faceau toti copiii de varsta mea. Aceasta perioada a vietii mele, insa, nu a durat foarte mult din cauze necunoscute de mine nici pana acum. Probabil mi-a placut sa stau mai mult acasa decat sa merg la gradinita sa ma bat in fiecare zi cu Igor(un coleg de gradinita, care mi-a fost mai tarziu coleg de scoala si amic). Acasa am invatat sa fac lucrurile care au pus bazele a ceea ce am ajuns sa fiu acum: am invatat sa scriu, sa citesc, sa socotesc…si chiar sa pronunt cuvinte in limbi straine (obisnuiam sa stau langa surorile mele cand isi faceau temele, in special cand invatau poezii in limba rusa, si repetam ceea ce ziceau ele, chiar daca nu intelegeam ce ziceau de fapt).
Valul vietii m-a adus mai departe pe un alt mal, am inceput sa cunosc treptat un alt taram, am inceput sa vad ce inseamna sa ai responsabilitati, sa ti le indeplinesti, sa fii rasplatit sau pedepsit pentru ele, ce inseamna sa ai prieteni, sa te tradeze prietenii, sa simti ca nu ai cu cine te juca in pauza pentru ca colega de banca lipseste, sau cum e sa fii in centrul atentiei cand faci ceva mai bine decat fac altii. Am invatat multe lucruri in aceasta bucatica de viata, dar daca as incerca sa punctez cateva invataminte esentiale care mi-au ramas amprentate in memorie, nu as reusi, pentru ca nu ar fi veridice si reprezentative anume pentru acea perioada, fiind completate an de an, clipa de clipa de altele acumulate de-a lungul scurtei mele vieti.
Am facut scoala generala acasa, la mine in sat, un sat mare, in centrul tarii, aproape de capitala, aproape de civilizatie, noutati si evenimente, alaturi de familie, parinti, prieteni apropiati. Am reusit sa fac in acesti ani mult mai multe decat as fi asteptat vreodata de la mine insami. Am momente cand ma gandesc la cate am realizat, ce am ajuns sa fiu, ce am reusit sa schimb in lumea din jurul meu, in familia mea, in satul meu…si nu imi vine a crede ca am facut toate acele lucruri intr-un timp atat de scurt si la o varsta atat de frageda. E mai mult decat incredibil cat de diferita era lumea atunci, sau cat de diferit o vedeam eu, si cate am reusit sa fac doar avand o alta impresie despre lume decat cea pe care o am azi. Eram atat de optimista, atat de visatoare, atat de increzuta in faptul ca nimic nu este imposibil incat aproape tot ceea ce incercam sa fac imi reusea. Ar fi fost mai mult decat frumos sa fi ramas in acea lume macar pentru inca cativa ani, dar timpul nemilos (dupa cum “spune” renumitul cliseu) m-a obligat sa trec la urmatoarea etapa, sa predau stafeta si sa alerg sufocandu-ma mai departe, lasand in urma rozul vietii, si devenind din ce in ce mai neincrezatoare, mai sceptica, mai trista zi de zi, saptamana de saptamana, an de an…
Am reusit intr-un final sa imi indeplinesc si visul pe care il aveam inca de prin clasa a 5-a, de a studia intr-o alta tara. Am facut liceul departe de parinti, departe de casa, departe de tot ceea ce pana atunci ma ajuta sa merg mai departe, sa vreau mai mult, sa fiu eu insami explorand noi culmi. Partial pregatita pentru ceea ce a urmat, am nimerit intr-o alta societate, alt fel de oameni, alte conditii de viata si alte legi ale vietii. M-am adaptat destul de usor, dar schimbarile pe le-au adus anii de liceu in viata mea si in modul meu de a fi si de a vedea viata nu au grad de comparatie. Au fost niste ani frumosi, cu multe calatorii, multe invataminte din greseli proprii, multi prieteni adevarati sau mai putin adevarati, mult dor de casa, multa nesiguranta, multe nopti nedormite presarate pe alocuri de lacrimi, multe amintiri, greutati dar si bucurii care au adus un plus enorm personalitatii mele si m-au maturizat intr-un procent pe care altii nu il ating nici in zeci de ani.
V-as mai povesti multe, dar asta ar insemna sa trag cu ochiul la ce-mi rezerva viitorul. Am ajuns si eu, in sfarsit, sa fiu studenta, sa fiu la facultate. Imi place ceea ce fac, imi place ceea ce sunt, mai am lucruri de imbunatatit, mai fac si greseli din cand in cand, nu am intotdeauna dreptate, nu sunt cea mai buna…dar nici nu vreau sa fiu…
Sunt doar o marioneta care joaca pe scena vietii, luandu-si din cand in cand firele vietii in propriile maini incercand sa dea un nou sens universului.
4 years or so
Exista unele momente in viata cand pur si simplu esti confuz, dezorientat, ai impresia ca nimic nu are sens si ca orice ai face nimic nu se va schimba. Totul pare inutil, tot ce ti se pare frumos se intampla numai in filme sau in cantece de dragoste, iar tu stai pe margine si privesti cum viata trece pe langa tine. In momentele astea de ***** incepi sa iti amintesti de anii de liceu in care aceeasi viata frumoasa si interesanta pe care ai visat-o si planificat-o pentru tine insati inca din generala iti zambeste frumos din celalalt capat al culoarului, iar tu stai dezamagita in fata usii laboratorului de fizica asteptand pe proful de romana sa vina cu vestitul lui catalog visiniu sa iti mai dea o runda de tremurici si picaturi mici de apa in spate. Iti amintesti de clipele in care ieseai dupa 7 ore de chin din acelasi laborator de fizica, infometata, gandindu-te la dezordinea ce te asteapta in minunata camera de camin care te-a gazduit timp de vreo trei ani, iar la capatul scarilor te asteapta cu o noua runda de zambete sarcastice si subtile tipul ala dragut din clasa paralela impreuna cu prietenul lui, probabil cel mai bun, doi narcisisti, care stiu numai sa suceasca mintile fetelor si sa isi cumpere haine la moda din mall-urile din bucuresti cand mergeau pe acolo cand aveau parintii afaceri in oras. Lasai umila privirea in jos, te faceai ca nu observi si ca nu iti pasa, pe scurt, luai atitudinea aia de ratusca cea urata pe care o asteptau tipii de langa scari ca sa se simta si ei inca o data bine in ziua respectiva. Nu intelegeai multe pe atunci. Stiai ca esti inteligenta, ca daca ai folosi fardurile pe care ti le-ai cumparat acu vreo doua luni impreuna cu sora ta, daca ai da o raita prin magazine si in loc de adidasi si tricouri largi ti-ai lua niste balerini draguti si o bluzita draguta care sa te puna in valoare, ai da gata orice baiat care ar trece pe langa tine (in special pe tipii limitati de la capatul scarilor), iar miss preuniversitaria de anul asta(si cea anul trecut, de fapt) ar fi zero pe langa tine (ok, nu chiar zero, 5 din 10 sa zicem), dar iti lipsea ceva. Stiai asta, ai fi vrut ca totul sa se schimbe, doar ai visat intotdeauna ca la varsta asta sa iti traiesti altfel viata, ca drumul de la liceu pana la camin sa il faci altfel, iar holurile liceului sa nu mai fie un calapod de care treci mereu de parca ai fi tu condamnatul in loc sa fii calaul, ti se parea ca te straduiesti din rasputeri sa schimbi ceva, sa desenezi totul in asa fel incat sa coincida cu schitele tale din generala, dar nimic nu iti reusea. Poate ceva din trecut, poate ceva din viitor, poate chiar prezentul nu te lasa sa mergi mai departe, sa uiti, sa ierti, sa iei viata de mana si sa incepi sa o traiesti. Pe atunci te simteai inutila, credeai ca toata viata va fi asa, ca daca ti-a inselat increderea primul om la care ai tinut cu adevarat, fara sa ii ceri nimic in schimb, fara sa ii vezi defectele, fara sa iti pese ce credeau ceilalti, la fel vor face toti ceilalti. Vroiai sa treci singura prin viata, sa nu mai crezi in nimeni si nimic, sa te detasezi de lume, sa obtii ce-i al tau si sa stii ca ai facut asta singura fara sa fii datoare nimanui, fara sa iti ceara nimeni nimic inapoi. Vroiai sa ii trimiti pe toti naibii, sa te concentrezi pe oamenii care tin la tine cu adevarat si sa faci totul pentru ei. Vroiai sa negi tot ce se intamplase pana atunci, sa uiti fara sa ierti, sa uiti cand inca mai sperai. Si ai reusit sa faci asta timp de patru ani. Ai reusit sa te inchistezi in lumea ta, sa nu lasi pe nimeni inauntru, sa iti amintesti din cand in cand de trecut, sa nu dormi o noapte crezand ca totul se va transforma intr-o poveste la miezul noptii si vei reusi in sfarsit sa schimbi ceva. Apoi te trezeai dimineata si o luai de la capat in lumea ta mica, invizibila si oarecum ostila celor din jur.
Amintirea unor momente de genul asta poate avea doua efecte aspra ta: fie te gandesti cum ai pierdut tu anii de liceu fiind o prostuta care nu isi dadea seama de ceea ce facea ea insasi cu viata ei, intri o depresie profunda si te gandesti unde ai ascuns lama aia cu care iti ascuteai creioanele in liceu, fie ranjesti frumos pe sub mustati si iti dai o runda de aplauze virtuale amintindu-ti cum mai ieri te plimbai, indiferenta, zambareata si plina de viata prin parc, iar tipul de la capatul holului mai ca nu si-a sucit gatul uitandu-se in urma ta.
just stop... take a break... drink some coffee...
Uneori, cand deja nu mai ninge afara, nu mai ploua, e doar frig si rece… bancile din parc nu te mai asteapta cu bratele deschise, zgribulite si ele si suparate de vremea confuza de afara… iesi din casa si incerci sa iti dai seama cine naibii te-a pus sa iti cumperi papuci cu toc…gheata de sub picioare te face sa te simti si mai inutila in lumea asta indiferenta si absenta… vezi doi tinandu-se de mana si involuntar te gandesti daca se potrivesc sau nu…daca au sau nu un viitor impreuna… mai mergi un pic incercand din rasputeri sa nu lasi oglinda luneacosa de sub picioare sa te invinga si sa iti ia putinul echilibru pe care ti l-au mai lasat pantofii cu toc pe care ii porti… vezi un baiat cu un buchet mic de flori in mana…ii privesti ochii, si citesti entuziasmul si emotia din ei… iti apar o gramada de intrebari pe care vrei sa le urli in gura mare, dar iti dai seama imediat ca esti in strada si ca ai parea o nesimtita daca ai face asta… ba nu, nu ai parea nesimtita… si nici inoportuna……..doar tampita si proasta….in sfarsit o concluzie demna de bagat in seama……..evident ca nu faci nimic din ce ar putea sa iti stirbeasca din imagine…. mergi in continuare, simtind gerul innebunit muscandu-ti cu savoare din obraji si flirtand ca un nesimtit cu mainile tale…e unicul care face asta pentru ca e unicul caruia ii permiti…………si e trist ca iti dai seama abia acum……..e prea tarziu…nu ai desenat cu creionul… ai folosit si carioce, si pixuri…si cel mai rau, markere permanente… de toate culorile… radiera pe care ai vazut-o mai ieri in vitrina aia frumoasa de la Alexandria nu iti mai ajuta la nimic….nu mai poti sterge…nu mai poti radia… mai ai niste bani pe card si te gandesti ca in mod sigur i-ai putea folosi daca ar exista o masina a timpului……….dar nu exista…esti nevoita sa accepti cicatricile, sa le primesti in lumea ta, iar daca va fi vreodata nevoie sa le machiezi cum stii tu mai bine… stii ca s-ar putea sa nu reusesti, dar stii ca nu ai alta optiune… incetul cu incetul te apropii de trecerea de pietoni pe care o urasti si pe care ai vazut-o de atatea ori in viata ta incat nu o mai suporti… te gandesti sa mergi pe cealalta parte de strada, dar multimea din statie te face sa te razgandesti… ai obosit de atata lume…vrei o vacanta la munte…vrei sa mai vezi o data Brasovul si apoi pot sa ti se intample si cele mai groaznice lucruri de pe pamant…ceri oare prea mult?…in fine… intr-un final se face verde…vrei sa pasesti, dar piciorul se agita nelinistit si ezita inainte de a atinge pamantul nemiscat… vrei sa te misti, dar ceva nu te lasa in pace…te simti de parca ti se face rau si mai ai putin si lesini…te gandesti ca ar fi trebuit sa mananci azi dimineata… pentru ca nu te-ai fi simtit atat de slabita…dar la scurt timp iti dai seama ca nu e asta cauza….e altceva….cauti zbuciumata prin creier… rascolesti propria materia cenusie, dar nu reusesti sa gasesti o explicatie…la un moment dat realizezi ca inca nu te-ai miscat din loc…ca inca mai esti pe partea gresita a trotuarului…ca nu e locul tau aici….ca trebuie sa pleci….sa fugi….sa te ascunzi….e prea mult pentru tine sa ramai aici….nu mai rezisti….privesti cifrele verzi de peste strada cum ticaie….le simti si le auzi in interiorul tau….nu mai ai mult…..trebuie sa treci…..incepi sa iti auzi propria inima….te intrebi daca e ea sau pur si simplu ai halucinatii…parca o pierdusei cateva luni in urma cand ai desenat cu un marker cea mai mare eroare in viata ta… e totusi inima ta….care nu mai bate deja….doar se zbuciuma tot mai incet…. observi dintr-o data cadranul verde de pestre strada luminand intermitent….iti amintesti ca intarzii deja la cursul de mate si ca ar trebui totusi sa traversezi….ar fi prea mult sa mai astepti 50 de secunde…piciorul nu mai ezita si calca curajos pe asfaltul lunecos….te uiti si vezi cifrele naive ale semaforului… 5..4…3…simti cum transpiri toata, iar bluza devine uda in spate….vrei sa grabesti pasul, dar nu mai ai timp…..simti ceva rece si greu atingandu-ti gingas tampla stanga… auzi vag un zgomot puternic si vrei sa deschizi ochii sa vezi ce se intampla….abia atunci realizezi ca nici macar asta nu poti face…..iti simti fruntea umeda si vrei din reflex sa o stergi, dar durerea insuportabila pe care o simti cand vrei sa ridici mana te face sa vrei sa urli….dar nu mai ai glas…auzi fara sa vrei si gheata de pe asfalt topindu-se de la fierbinteala sangelui tau…….o simti cum sfaraie….auzi o multime de glasuri ravasite si speriate….vrei sa te ridici, dar iti dai seama ca esti deja in picioare privindu-ti cadavrul insangerat si murdar pe asfaltul rosu si plin de bucatele de sticla…langa BMW-ul stralucitor cu parbrizul in panza de paianjen… ai vrea sa plangi, dar un val de bucurie iti invadeaza sufletul…..ai reusit in sfarsit sa treci……
sinceritate
12 decembrie 2008:
De cate ori ma minunez de milioanele de specii de flori care pot fi gasite pe pamant… De cate ori ma intreb daca stie cineva denumirea fiecareia dintre ele…De cate ori ma intreb cum de am meritat noi, oamenii, dreptul de a admira zi de zi aceste minuni ale lui Dumnezeu…Observi, privesti, incepi sa le admiri, simti (sau poate nu) o unda de placere vizuala care ti se strecoara pe nesimtite in suflet. Poate tu nu observi, pentru ca esti nepasator de obicei, dar un mic miracol ti-a fost daruit in acel moment. E trist cat de putini oameni stiu sa se bucure de acele momente si sa le pretuiasca la justa lor valoare.
Acelasi lucru se intampla si in alte situatii mai mult sau mai putin complicate impresurate printre secundele vietilor noastre. E trist cat de rar imi e dat sa ma minunez intalnind o persoana cu adevarat sincera, cat de rar pot sa simt acea licarire in suflet stiind ca mai este cineva caruia ii pasa. Ii pasa de sine, ii pasa de cei din jur si nu isi permite sa isi murdareasca sufletul si lumea minunata din jurul sau mintind. Sinceritatea nu mai e o prioritatea in viata omului de azi, nici nu stiu daca a fost candva. Sinceritatea e printre ultimele prioritati pe liste lungi de enumerari, sau poate nici nu e amintita. Am decazut. Valoarea nostra ca oameni, ca fiinte rationale a scazut considerabil. De fapt, nu a cazut ea singura, noi am doborat-o ca niste dobitoci, ca niste neexperimentati, ca niste zombi nepasatori care trec prin lumea asta clatinandu-se dintr-o ideologie in alta fara a mai avea principii.
Obisnuiam sa cred in oameni. Obisnuiam sa cred ca mai exista dreptate, ca mai exista sinceritate. Acum nu mai cred. Nu mai cred ca sunt persoane care au principii si valori.
Nu mai cred ca mi-ai spus adevarul. Sau cel putin, poate mi-ai spus un adevar in care tu insuti ai vrut sa crezi, dar nu ai reusit, lasandu-ti valorile sa se prabuseasca in imensul abis al lumii virtuale… Si iarasi vreau sa cred in tine, dar meriti oare?
Asculta: Katie Melua - Just like heaven
Pana cand oare?
In aceasta lume incerta si confuza, in acest univers imens si insipid, in aceasta gaura a galaxiei, traim noi, niste marionete zdrenturoase, niste pioni zgaraiati de vreme, niste lepadaturi ale sortii, care se grabesc sa traiasca, nestiind ca vor muri inainte sa se nasca. Fara sa fi facut nimic pentru aceasta lume, vrem sa furam de la ea ce este mai bun. Fara sa dam nimic inapoi, cerem ce nu ne e dat sa avem. Fara sa spunem te rog, uitam sa multumim. Ne bucuram ori de cate ori reusim sa obtinem de la soarta ceea ce nu meritam si nu facem altceva decat sa lasam totul pe seama ei, e mai usor asa. Ne bucuram ori de cate ori cineva ne iarta fara sa ne fi cerut iertare, zicandu-ne sau nu in gandul nostru ca e fraier, e mai usor asa. Ne bucuram ori de cate ori avem sansa sa aratam ca avem dreptate desi nu suntem siguri de asta, lasam totul pe seama norocului, e mai usor asa. Vrem sa traim corect. Vrem sa spunem sus si tare ca nu gresim cu nimic, ca avem inima curata, sufletul impacat. Vrem sa spunem cine suntem noi, fara sa aratam acest lucru pentru ca nu am avea ce arata. Suntem goi pe dinafara. Avem haine, dar ele nu acopera decat porii transpirati ai pieilor noastre. Avem bijuterii, dar ele nu mascheaza decat hidosenia trupului nostru corcit de atatea transformari. Avem farduri, dar ele nu ascund decat uratenia ingropata in interiorul nostru. Dar suntem plini pe dinauntru. Avem o singura inima… care nu face nici cat a o mia parte din inima unei fiinte non-rationale. Avem ochi… dar nu vedem cu ei decat ceea ce ne place, iar ceea ce ne place noua, ne face de obicei mai urati. Am avea un suflet… daca nu l-am fi pierdut undeva printre noptile dintre secole si decenii, grabindu-ne sa traim, si uitand ca deja am murit. Suntem plini pe dinauntru… de rautate, ranchiuna, viclenie, uitare, ipocrizie, sarcasm, salbaticie, cruzime, dusmanie, razbunare, desfrau, nepasare… Traim in nepasare pana murim nepasatori. Nu vedem, nu auzim, nu simtim… Pana cand oare?
Asculta: Enio Moricone - Le vent, le cri
Bucuria vine din lucruri marunte...
10 decembrie 2008:
Am citit cu ceva timp in urma un citat care din oarecare motive mi-a ramas in memorie. Suna cam asa: ” Daca s-ar cladi casa fericirii, cea mai mare incapere ar fi sala de asteptare…”. Sa fie oare asa? In ziua de azi toata lumea cauta sa fie fericita. Toti incearca sa faca cat mai multe lucruri in viata care sa le dea dreptul de a spune ca sunt fericiti. Majoritatea nu se multumesc cu ceea ce au, vor mai mult, se plang ca nu au destui bani, ca nu au comfortul, jobul sau posibilitatile pe care ar vrea sa le aiba. Nimic nu este indeajuns pentru ei. Se straduiesc din rasputeri sa fie fericiti, sa gaseasca acea unda de placere pe care ar putea sa le-o dea implinirea, sa ajunga in acel loc in care nu mai au nevoie de nimic si fericirea ar umple atmosfera cu atomii ei parfumati. Asa se face ca toti acesti oameni cred in fericire, o doresc cu toate firele sufletului lor, iar daca ar gasi-o, daca li s-ar da sansa sa o atinga, ar strivi-o intr-o clipita fara sa isi dea seama ca au distrus-o in goana nebunatica si nesabuita dupa fericire. Acest cuvant exista in dictionarul fiecarei limbi de pe glob, dar in niciunul din aceste dictionare nu este specificat sensul lui adevarat. Sensul cel mai des intalnit ar fi: “fericire = stare de multumire sufleteasca intensa si deplina. Stare de satisfactie deplina.”. Alegeti oricare alt sens din cele gasite prin dictionare, dar niciunul din ele nu exprima sensul “fericirii” real, cel dat de intelesul contextual existent al acestui cuvant, sensul dat de utilizarea si aplicarea acestuia in viata noastra de zi cu zi. In acceptia multora dintre noi, sensul “fericirii” ar fi: “un scop in viata, un lucru la care toata lumea aspira si doar unora le este dat sa-l atinga, misiune imposibila…” si lista poate continua in aceeasi maniera.
De-a lungul timpului, pe parcursul scurtei mele existente, mi-am dat seama de ceea ce inseamna cu adevarat fericirea. Totul a inceput cu mult timp in urma, in momentul in care mi-am permis sa trag cu ochiul la stirile de la televizor la care nu aveam dreptul sa ma uit. Am prins un moment dintr-un reportaj despre Africa, si anume un copil care plangea, un copil caruia i se rupea sufletul plangand, avand in fundal niste ruine si o gramada de oameni alergand in toate partile. In acele momente, eu stateam in casa, la cald, alaturi de familia mea, jucandu-ma cu papusile mostenite de la surorile mele mai mari. Ma mira acum faptul ca inca de pe atunci aveam intrebari si dileme existentiale, dar sclipirea pe care am avut-o in acele momente mi-a schimbat radical modul de a privi viata. Mi-am dat seama ca desi mama ma ocara in fiecare zi, de cateva ori pe zi, pentru ca eram neascultatoare, desi trebuia sa ascult de surorile mele si sa fac mereu ceea ce vroiau ele, desi nu aveam jucariile pe care mi le doream si ma jucam cu cele mostenite de la surori, desi multe in viata mea nu imi conveneau, eram totusi fericita, aveam tot de ce aveam nevoie pentru a duce un trai normal. Am inteles ca a fi fericit nu inseamna sa ai tot ce-i mai bun in lume, ci sa ai doar strictul necesar.
Mai tarziu am inteles ca fericirea nu e de fapt o destinatie, un lucru la care trebuie sa aspiri, un lucru pe care trebuie sa il obtii cu orice pret in viata. Fericirea consta in modul in care iti traiesti viata, in ceea ce faci zi de zi, in oamenii pe care ii iubesti, in atitudinea pe care o ai fata de tot ce te inconjoara, in cat de des zambesti cu adevarat, in cat de des ai fluturasi in stomac, in cat de des privesti spre cer si iti spui ca e o zi frumoasa desi e innorat, in cat de des vezi un copil care plange si te intrebi ce ai putea sa faci ca sa ii stergi lacrimile, in cat de des vezi un prieten cu probleme si imediat iti apare in minte dorinta de a-l ajuta sa iasa din impas, in cat de des iti permiti sa iesi la o plimbare doar ca sa admiri minunile date de Dumnezeu in lumea asta, in cat de des iti spui si crezi ca esti fericit(a) indiferent de cate necazuri ai… Aceasta ar fi definitia fericirii care cred eu ca merita sa apara in toate dictionarele explicative din lume, definitia pe care ar trebui sa si-o insuseasca toti oamenii pentru a putea sa fie cu adevarat fericiti.
Drumul e mai frumos decat posibilul loc in care ai ajunge. Nu cautati fericirea in viitor, in lucruri, obiecte sau intamplari. Regasiti-o in voi insiva, regasiti-o in micile bucurii ale vietii actuale. Nu o cautati, nu o asteptati… Simtiti-o!
Un nou inceput...
Voi posta, mai intai, cate ceva din ce am scris anul trecut, niste texte la care tin foarte mult si as vrea sa le impartasesc si cu voi...