Acest articol este despre oameni. Despre oameni frumosi care prin simpla lor prezenta in viata ta, ti-o fac mai frumoasa. Despre oameni care te fac sa zambesti, care iti fac fiece clipa sa fie mai valoroasa, care iti aduc lacrimi de bucurie in ochi si care te fac sa intelegi ca ceea ce faci merita si are un rost undeva la un capat de lume.
Acest articol este despre 9 oameni. 9 oameni minunati, care la sfarsitul saptamanii trecute mi-au dat 4 dintre cele mai frumoase zile pe care le-am trait in viata mea. Oameni pe care nu o sa ii uit niciodata si care o sa ramana mereu oamenii care mi-au dat directie in niste momente extrem de dificile.
Homegroup-ul 3 de la Agenda de oldies, homegroup-ul meu, de care am avut grija in cele 4 zile de conferinta: Adee, Adela, Amalia, Mada, Ioana, Alis, Dani, Silviu si Tudor... Mi-ati ramas dragi dupa conferinta asta, si simt ca sunt cu un pas mai aproape de fiecare din voi. S-au intamplat lucruri frumoase in timpul conferintei, pe care va rog din tot sufletul sa nu le uitati.
Sa va urmati visele. Oricat de mari si ciudate ar parea. Credeti in ele. Pregatiti-va pentru ele. Vedeti-le realizate!
Nu lasati pe nimeni, niciodata sa va descurajeze. Intotdeauna voi veti fi cei care vor sti cel mai bine ce e de facut si ce directie trebuie urmata.
Credeti in oameni. Credeti in voi. Fiti unul alaturi de celalalt si atunci veti putea atinge infinitul.
Voi mi-ati facut conferinta, mi-ati dat putere sa merg mai departe, mi-ati aratat care sunt lucrurile care conteaza cu adevarat in viata, m-ati ajutat sa cred din nou in oameni... si pentru asta va multumesc din suflet.
Au trecut 6 ani. Nu e nici mult si nu e nici putin. 6 ani in care am petrecut cu ai mei sarbatorile si atat. Nici nu stiu daca au fost 30 de zile cumulat pe an in care am fost langa ei, le-am ascultat ofurile, ne-am bucurat impreuna de viata, am savurat alaturi momentele fie grele fie bune ale vietii. Anul acesta am fost acasa si de ziua mamei si de ziua tatalui. Am urcat in masina si am condus 3 ore pana acasa pentru ca peste alte 7-8 ore sa ma intorc inapoi in Iasi pentru ca aveam chestii de facut. A fost frumos si emotionant sa vad cum le sclipeau ochii de bucurie cand ma vedeau acasa langa ei ca sa ciocnim un pahar de sampanie.
Ieri am primit pachet de acasa. A fost bucuria aia de a deschide o cutie in care stii ca o sa gasesti ceva frumos si bun. A fost ca bucuria unui copil mic atunci cand isi gaseste cadoul de la Mos. Totul parea atat de bun si gustos... pentru ca era de acasa. Pana si foile de ziar vechi aratau altfel... Chiar daca stii ca o sa le arunci la gunoi, tot le strangi frumos si le pui deoparte. E aerul ala de acasa pe care il simti si de la sute de kilometri distanta. E aerul ala care iti aminteste ca nu esti singur pe lume si ca merita sa lupti in continuare indiferent cat de greu ar fi. E aerul care iti aminteste ca timpul se scurge impotriva noastra si ca trebuie sa pretuim ceea ce avem acum pentru ca mai tarziu s-ar putea sa fie prea tarziu...
O melodie pe care o ascult mereu cu lacrimi in ochi si care imi reaminteste intotdeauna de lucrurile care merita cu adevarat: Stefan Hrusca - Ruga pentru parinti
Timpul trece. De fiecare data in acelasi ritm. Secunda dupa secunda, minut dupa minut, saptamana dupa saptamana, an dupa an... Asa incat ne trezim intr-o zi cand ne dam seama nu mai avem 18 ani, cand simteam ca toata lumea e a noastra si visam la cariera, familie sau orice altceva, ci ca avem 22, un planner cu fiecare spatiu ocupat, o agenda plina de notite si mind maps, un laptop in care trebuie odata si odata sa facem curatenie, prieteni pe care ii vedem tot mai rar, sedinte dupa sedinte, planificari, strategii, proiecte, echipe, provocari, o gramada de temeri si al naibii de mult tupeu. O viata plina si frumoasa in felul ei si la care, ca sa fiu sincera, chiar am visat cand aveam 16-17 ani. Unii ar putea spune ca e prea mult pentru varsta asta, ca ar trebui sa mai lasam loc si de viata personala, poate un pic mai mult timp liber, eventual distractii. E adevarat ca uneori ma simt complesita, ca imi vine sa imi iau lumea in cap si sa plec undeva unde sa nu ma gaseasca nimeni, sa nu mai sune telefonul, undeva unde nu ar exista inboxuri cu 30-100 de mesaje necitite care asteapta reply. Totusi, asta e doar un sentiment de moment, e o clipa in care partea mai slaba din tine iti spune sa cedezi. Daca esti omul care cedeaza de obicei, o vei face si acum. Daca nu, vei ramane, vei face fata provocarilor, vei lupta, iar intr-un final iti vei da seama ca asta e stilul tau de viata si ca altfel nu ai putea trai si nu ai mai fi tu insati.
Astazi, spre seara, dupa ce am terminat o sedinta, pe la ora 5 si ceva, mergeam spre masina ca sa merg acasa sa mananc ceva si apoi sa ma intorc inapoi la facultate. Mergeam cu ochii in pamant gandindu-ma la ce am discutat la sedinta, la cate mailuri am de trimis, la ce am de facut a doua zi... Din intamplare, am privit inainte, dar un pic mai sus de linia orizontului. Ce am observat a fost un cer senin si atat de frumos si linistit asa cum numai in copilarie vazusem, atunci cand mergeam cu mama, vara pe camp. Era un albastru atat de curat, impresarat putin de tot cu niste dungi albe de la niste norisori imprastiati, ca si cum acolo ar fi fost intr-adevar un loc pe care lumea il numeste paradis. In momentul ala mi-a zburat absolut tot din minte si un zambet rebel mi-a aparut pe chip. Am zambit si mi-am dat seama ca am uitat de ceva timp sa mai zambesc din suflet, sa privesc spre cer, spre soare, sa ma bucur din nimicurile vietii, sa nu mai privesc doar lucrurile de aici, de jos, de pe pamant, care sunt in fiecare zi la fel de gri si la fel de neschimbate ci sa vad mai mult de atat, sa privesc si sa inteleg dincolo de aparente. Azi am facut asta fara sa vreau, iar de maine imi propun sa se intample mai des.
E astazi in fiecare zi. De dimineata de la 5 pana noaptea la 12 cand vine un nou astazi. Fiecare astazi e special in felul sau, fie ca ploua de dimineata sau ca te trezesc razele ghiduse ale soarelui. Fie ca trebuie sa te bati cu birocratia celor de la telefoane sau ca ai de citit o carte de 300 de pagini intr-o singura zi. Fie ca esti entuziast, dar entuazismul iti e omorat de cineva care nu gaseste 5 minute pentru tine sau ca esti atat de debusolat incat iti amintesti dupa ce ai iesit din casa ca ai uitat sa te speli pe dinti. Uneori insa, ai nevoie de un astazi diferit. Un astazi in care sa iti permiti sa fii altfel, altfel decat cum se asteapta toata lumea sa fii.
Astazi nu mai am timp de cei care nu au timp pentru mine. Astazi nu mai am timp sa iti ascult replicile taioase. Astazi vreau sa uit de tine si de smiorcaielile tale. Astazi nu mai am timp de responsabilitati. Astazi nu am timp sa simt decat atingerea usoara a vantului si sarutul dulce al razelor de soare. Astazi nu am timp sa imi amintesc de voi. Astazi nu am timp de probleme si nici de solutii. Astazi nu am timp de oameni mari. Astazi nu am timp sa raspund la telefon. Astazi nu am timp sa planific si nici sa evaluez. Astazi nu am timp de laptop. Astazi nu am timp de bani, cariera, viitor, viata profesionala si nici macar personala. Astazi nu am timp sa cobor cu picioarele pe pamant. Astazi nu am timp sa ma machiez sau sa dau atentie oamenilor de pe strada.
Astazi nu am timp decat pentru mine. Am timp sa merg in Gradina Botanica si sa ma plimb pana se arata o dunga rosie la atingerea cerului cu pamantul. Astazi am timp sa ma plimb prin ploaie fara sa imi fie frica ca o sa racesc. Astazi am timp sa imi uit telefoanele acasa. Astazi am timp sa iti zambesc si sa ma intorc sa plec. Astazi am timp sa o sun pe mama si sa stam ore intregi vorbind despre nimicuri. Astazi am timp sa ii scriu o scrisoare surorii sa ii povestesc ce am mai facut in ultimul timp. Astazi am timp sa merg sa aprind o lumanare la biserica. Astazi am timp sa ma plimb prin magazine ca sa ii cumpar un cadouas nepotelului meu. Astazi am timp sa privesc un copil razandu-i mamei sau bunicilor. Astazi am timp sa iti spun adevarul. Astazi am timp sa fiu eu. Astazi am timp sa conduc cu 60 la ora si muzica la maxim. Astazi am timp sa visez. Astazi am timp sa ma rup de realitate.
Voia sa opreasca timpul in loc. Credea ca nu mai existau sentimente, ca totul nu era decat o minciuna in care toata lumea credea doar din cauza filmelor alea americane cu final fericit. I se parea ca intreg pamantul traia intr-o utopia si nimeni nu isi dadea seama de acest lucru. A fost ranita. Cicatricea era prea adanca si sangera mai des decat ar fi prescris orice doctor. Rana era mult prea aproape de inima pentru a fi rezolvata cu o singura operatie. Petele de pe camasa verzuie a fetei erau atat de putin vizibile, incat prea putini oameni si-ar fi putut da seama de ceea ce s-a intamplat cu viata ei.
De cateva luni nu mai era ea insasi. Era ca si cum ai avea o febra musculara care nu te mai lasa sa te ridici de pe scaun. Ea avea febra la muschii inimii. Inima ei nu mai voia sa bata ca inainte. Nu mai voia sa creada. Nu mai voia sa spere, sa viseze. Incetase de mult sa mai pompeze sange curat si inocent. Acum nu mai pompa decat durere si ignoranta. A suferit prea mult si nu merita. A plans, dar lacrimile nu pareau decat sa faca rana sa usture mai tare. A dat cu pumnii in perna, dar nu a obtinut nimic altceva decat niste bule de praf. A incercat sa tipe in sinea ei ca sa nu o auda nimeni, dar asta nu a provocat decat un sir de tuse uscate si innecacioase. A incercat sa povesteasca, sa uite, sa nu ii mai pese, dar nimeni nu parea sa o inteleaga, nici macar propriul suflet sau propria ratiune.
A renuntat intr-un final sa mai incerce. Se resemnase. Se obisnuise cu durerea. Se obisnuise cu gandul ca niciodata nu mai poate fi asa frumos cum a fost o data. Trecea prin lume stearsa si lipsita de vlaga, zambind tuturor cu ochi ei mari si plini de suferinta. Facea totul din automatism, iar uneori uita sa faca ce avea de facut. Inainte obisnuia sa asculte oamenii si sa ii faca sa se simta mai bine. Acum nu mai credea ca poate face asta. Inainteera plina de viata, iar entuziasmul din firea ei il simteai la mii de kilometri distanta. Acum ii puteai simti doar cearcanele ingrozitoare cand trecea prin capatul holului. Inainte era omul cu solutiile. Acum era omul care tacea cu privirea pierduta in spatiu. Inainte era fata in ochii careia puteai vedea licariri de diamant. Acum era fata cu pleoapele lasate care nu mai credea in nimic, care nu mai credea in viitor.
Si totusi, cand a ajuns sa nu mai creada in nimic, acel nimic i-a aratat in ce sa creada.
AIESEC te invită pe data de 13 iunie 2010, ora 10:00 la "Th!nk - idei discursive", eveniment organizat în parteneriat cu TEDx Iaşi, cu prilejul celei mai mari conferinţe internaţionale a verii, IASHINGTON 2010!
Speakeri precum Ada Roseti, Răzvan Crişan, Valy Greavu, Vali Tătar sau Adrian Rândaşu, vor încerca să iţi răspundă într-o manieră cât mai personală la întrebarea "Ce ii face pe oameni fericiţi?". În plus, invitatul surpriză iţi va schimba cu siguranţa perspectiva asupra conceptului de fericire, făcându-te să iţi aminteşti de lucrurile cu adevărat importante.
Pentru a participa la eveniment, te rugăm să te înscrii completând formularul pe care il gasesti aici: http://iashington.org/think
De invitatii nostri ai mai auzit sau i-ai mai vazut la televizor, ai mai auzit si subiectul asta, insa AIESEC Iasi te invita la ceva diferit.
Joi, 3 iunie 2010, ora 14:00, in amfiteatrul B1 din FEAA, organizam sesiunea de comunicari "Dialoguri interculturale" in parteneriat cu Alianta Civilizatiilor.
Pe scurt, evenimentul, desfasurat si in alte centre universitare mari, isi propune sa informeze asupra diversitatii culturale si importantei legaturilor interculturale in societatea noastra.
Vorbitorii invitati in Iasi sunt Doctor Cristian Andrei și Directorul departamentului Socio-economic, Mircea Mocanu.
Ai spune "pas" la a te intalni cu ei la o discutie pe o asa tema?Be there!
Inca 365 de zile. 365 de mici realizari. Parca imi amintesc ziua de 28 de anul trecut. Era cald afara. Era un soare arzator si o toropeala de nedescris. Stiu ca eram in sesiune, ca de obicei. Acum cativa ani am avut teza la romana de ziua mea si imi amintesc ca m-a lasat domnul Pop sa imi aleg numarul subiectului. Acum, la facultate, am examene de obicei. Cred ca e primul an cand nu sunt nici in sesiune si nu am nicio lucrare de ziua mea. Revenind. Era o zi frumoasa de sfarsit de primavara, sau, mai degraba, de inceput tarziu de vara. Imi amintesc de Ina si de omuletii de pe finante cum mi-au cantat Sa traiasca mata in parc la balena. Imi amintesc de colegele de camera care mi-au facut o surpriza foarte placuta. Imi amintesc de flipchartul din sediu unde toata lumea imi spunea La Multi Ani. A fost o zi frumoasa. A fost o zi in care mi-am promis ca nu o sa fiu trista, ca nimic nu o sa imi strice dispozitia, ca o sa zambesc mereu si o sa fiu plina de viata. Asa a si fost.
Anul asta stiu ca o sa fie la fel. De fapt, deja e la fel. Am primit nu mai stiu cate mesaje, cateva telefoane (presupun ca restul o sa urmeze maine ziua), imbratisari de la colegele de camera si chiar si mici cadouase. Toate lucrurile astea imi arata ca exista oameni carora le pasa de mine, ca ceea ce fac zi de zi nu este in zadar, ca viata mea are, totusi, un sens.
Astazi este ziua mea, din nou o zi frumoasa de primavara, dar care nu ar mai fi la fel de frumoasa daca nu ati fi voi toti alaturi de mine, daca voi nu ati exista in viata mea. Un multumesc mare de tot pentru voi, cei care imi faceti ziua mai frumoasa in fiecare zi, care imi sunteti alaturi atunci cand am nevoie, care imi ascultati aberatiile cand sunt obosita, care ma faceti sa vad partea buna a lucrurilor atunci cand e nevoie sau ma intoarceti cu picioarele pe pamant atunci cand ajung sa zbor prea sus, care imi daruiti un pic din timpul sau inimile voastre in fiecare zi (chiar daca nu stiti asta), care faceti ca viata mea sa fie exact asa cum este!
I would thank you from the bottom of my heart, but for you my heart has no bottom.
Traim. Respiram, si asta ne arata ca inca suntem vii, ca ducem o viata, mai mult sau mai putin frumoasa, ca exista un coltisor in lumea asta mare numai pentru noi. Zi de zi, mergem la facultate sau la serviciu sau stam si ne tolanim in pat o zi intreaga, ne plimbam sub cerul limpede si albastru sau stam cu nasul in calculator, visam la lucruri pe care inca nu le avem si vrem sa le avem candva in viata noastra sau trecem la actiune si facem ceva concret in privinta asta, facem pe cineva fericit sau facem pe cineva sa planga, invatam pentru un examen sau il lasam in voia sortii, sunam un vechi prieten sa vedem ce mai face sau il lasam pe el sa ne sune, ne sunam parintii sau uitam sa le trimitem macar un mesaj, ne ridicam dimineata din pat zambind sau suntem posomorati si stricam ziua tuturor celor din jurul nostru, avem privirea calda si senina sau privim cu ura si indiferenta pe oricine intalnim in cale, suntem nepasatori sau ne doare, suntem plini de speranta sau dam vina pe toti din jurul nostru inafara de noi insine, aplicam pentru o bursa sau suntem comozi cu ceea ce avem si ne plangem mereu ca statul nu ne ofera oportunitati, oferim ajutor cand ne este cerut sau doar atunci cand primim ceva palpabil in schimb, ne amintim de Dumnezeu in fiecare seara sau doar atunci cand ni se pare noua ca avem nevoie de el, suntem mereu noi sau imbracam in fiecare zi o alta masca?
Sunt lucruri pe care tu le poti schimba, sunt lucruri pe care tu poti alege sa le faci si sa iti defineasca clipa, sunt decizii care nu iti iau mai mult de o zecime de secunda, dar care te definesc ca om. Hotaraste azi daca vrei ca alegerea sa fie a ta, acum si cu adevarat. Alege atunci cand poti si ai puterea sa alegi, pentru ca nu intotdeauna decizia va fi a ta. Choose your way, because the choice will not always be yours.
Asta este titlul unui film pe care l-am vazut acum vreo doi ani. Nu imi amintesc foarte bine despre ce era, dar numele mi-a ramas bine intiparit in minte. De ce? Pentru ca mi-am dat seama cat de bine se potriveste cu ceea ce se intampla de ceva timp in viata mea si probabil in vietile multora dintre noi.
Scurt si la subiect. De cele mai multe ori oamenii fac tot ce pot pentru a se incadra in societate, se muleaza in asa fel incat sa se potriveasca locusorului pe care l-au primit in viata printre oameni. Aici intra tot felul de lucruri pe care le facem zi de zi: suntem draguti pe dinafara desi in interior ne vine sa urlam de draci, facem cuiva pe plac doar pentru ca stim ca vom avea candva nevoie de el, nu facem ceea ce ne place sa facem ci ceea ce este bine si frumos sa facem, nu spunem cine suntem si ce ne place de fapt pentru ca altfel s-ar putea sa nu mai fim acceptati sau priviti la fel de cei din jurul nostru. Anything, just to fit in. (Multi veti vrea sa ma contraziceti, dar cu siguranta la un anumit punct si in anumite privinte imi veti da dreptate.)
Putini sunt cei care in fiecare moment al vietii fac si spun ceea ce le place sau ceea ce gandesc. Traim o viata, o viata ghidata de exterior, de cei din jurul nostru, iar noi, adevaratii noi, ramanem ascunsi undeva in frica de a nu fi acceptati, de a fi respinsi, de a parea bizari, sau de a fi catalogati. Uitam ca avem o singura viata si ca aceasta merita traita, traita de noi, nu de cei din jurul nostru.
Sa fi ajuns atat de patetici(in sensul englezesc al cuvantului) incat sa ne lasam viata sa fie traita de altii?
Nu am mai scris de mult timp. Nu voi cauta scuze pentru ca mi-am promis sa nu mai fac asta. Am gasit doar motivul si solutia. Voi scrie azi despre niste cuvinte extraordinare pe care le-am auzit cu ceva timp in urma de la o persoana foarte draga mie, niste cuvinte care si atunci, si acum, cand le-am auzit din nou si mi le-am reamintit, mi-au facut ziua si dimineata mai frumoase si mai luminoase. Un zambet timid m-a cuprins si mi-a venit dorul de a scrie din nou, de a face lucruri mari si frumoase atunci cand mi se parea ca toate s-au napustit asupra mea si nu ma lasa sa respir. Am langa mine o lista lunga de lucruri care trebuiesc facute, o mare parte dintre ele astazi, si o alta parte – saptamana care vine cu pasi repezi. Si asa e de cateva saptamani, sau chiar luni. Furtuni si tornade de chestii care trebuiesc facute in fiecare zi. Am supravietuit, mai usor sau mai putin usor, pana acum, si stiu ca voi supravietui si de acum inainte, insa ceea ce imi propun de azi inainte este nu sa supravietuiesc furtunii, ci sa invat sa dansez in ploaie. O sa zambesc mai mult, o sa vad lucrurile bune din viata mea si o sa le scot in fata, o sa imi amintesc mereu de ce fac ceea ce fac, o sa imi amintesc mereu ca merita si ca, de fapt, nu exista lucruri mai frumoase pe care as fi putut sa le fac astazi, aici si acum. O sa imi amintesc de omuletii care lucreaza cot la cot cu mine si de ceea ce vrem noi sa facem pentru lume. Si ziua o sa fie mai frumoasa, furtuna nu o sa mai fie asa infricosatoare, iar eu o sa am curajul sa ies sa dansez in ploaie.
„Viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni, ci sa stii sa dansezi in ploaie!”
Cand eram mica eram fascinata de America, mai exact de SUA. Toata lumea spunea ca e foarte fain acolo, ca e o societate libera, ca e "tara tuturor posibilitatilor" (in sensul bun) si ca daca mergi acolo, poti sa consideri ca ai vazut deja jumatate de lume si ca poti sa te realizezi in viata fara probleme.
Cu timpul, insa, viziunea mea s-a schimbat. Si nu de la sine, nu pentru ca a saracit SUA sau s-a transformat peste noapte intr-o tara mai putin fascinanta. Ci pentru ca au existat oameni care m-au invatat sa gandesc altfel, oameni care mi-au aratat o alta viziune asupra vietii, oameni care m-au facut sa vad ca lucrurile nu sunt numai alb si negru, ci pot fi in multe nuante de gri.
Acum un an si jumatate abia venisem in Iasi. Eram o copilita timida si neincrezatoare, care mergea pe strada gandindu-se la ce gandeau alti despre ea. O copilita pentru care conta mai mult parerea altora decat parerea proprie. O copilita care nu avea incredere in nimeni si care isi ascundea frica si timiditatea fiind rece si inchisa cu de cei din jurul ei. O copilita pentru care, la momentul respectiv, unica sansa de a ajunge undeva in viata era sa exceleze la facultate. Totul era clar. Acea copilita deja se vedea luandu-si licenta cu o nota mare, facand un master tot in Iasi si apoi mergand acasa cu niste diplome in mana care nu ar fi ajutat-o sa faca mare lucru.
La ineputul lui octombrie 2008, totusi, lucrurile au luat o alta intorsatura. Asa s-a intamplat ca in una din zile, in mainile acelei copilite a ajuns un flyer. Scria AIESEC pe el si multe alte chestii interesante. Scria si o data si o locatie cand ar fi putut sa afle mai multe despre ce insemna AIESEC. Era intr-o miercuri seara, la ora 20:00. Imi amintesc si acum cum am intrat cu sfiala in amfiteatrul plin de oameni si am m-am asezat pe un scaun mai prin spate, cautand speriata un chip cunoscut. Imi amintesc franturi din ce s-a intamplat in seara aia. A vorbit Anca, apoi Iulian, apoi Adi Randasu si Dan Schipor, cred. Am ramas fascinata de Anca, care parea sa aiba, nu stiu, vreo 18 ani, si vorbea cu atata libertate si entuziasm in fata unui amfiteatru cu mai mult de 100 de oameni in el. Mi-am zis ca o sa intru in AIESEC si o sa ajung si eu la fel. Mi-a mai placut si o istorioara de-a lui Dan Schipor, despre un batranel si nepotul lui, istorioara care si azi ma face sa merg mai departe atunci cand pare ca nu mai pot. A doua zi am trimis formularul de aplicare. Am fost chemata la interviu. Am fost acceptata. Nu stiam ce inseamna. Nu stiam how big it was. Nu stiam cat o sa ma influenteze si cat de mult o sa imi schimbe viata.
A urmat un an frumos. Un an cum nu m-am gandit niciodata ca o sa fie primul an de facultate.
In decembrie 2009 am intors inca o pagina. Am inceput un capitol nou, tot in AIESEC, tot in organizatia care timp de mai mult de un an de zile fusese viata mea. O experienta noua, care stiu ca va schimba multe pentru mine si pentru oamenii din jurul meu. O experienta care imi va da posibilitatea sa schimb in bine, putin cate putin, cate o bucatica din lume.
Am ajuns aici pentru ca altora le-a pasat de noi, de cei din generatia toamna 2008. Am ajuns aici pentru ca Ina si Lala au venit intr-o zi, in timpul recrutarii, s-au asezat pe catedra si au inceput sa ne povesteasca de AIESEC. Am ajuns aici pentru ca in traingurile din Induction am inavatat o gramada de chestii de la Marius, Sandra, Paul, Dapac, Dana, etc... Am ajuns aici pentru ca AIESEC le-a oferit lor sansa sa se dezvolte, ajutandu-ma sa ma dezvolt pe mine si pe altii ca si mine.
Ieri a fost ultima sedinta a Inei ca si vicepresedinte. A plans si ea si eu. Si nu vreau sa ma gandesc ca peste un an, eu o sa fiu in locul ei, eu o sa fiu cea care o sa planga, eu o sa fiu cea care o sa lase in urma una dintre cele mai frumoase parti ale vietii sale - AIESEC. Pana atunci insa, asa cum spune si Marius intotdeauna, mai am 86 400*365 secunde si o sa fac ca fiecare din ele sa conteze.
Acum, AIESEC Iasi recruteaza. Si noi, membrii AIESEC suntem responsabili sa facem aceasta recrutare sa ajunga la cat mai multi oameni, pentru ca mai apoi sa poata sa schimbe in bine vietile celor care vor merita, sa creeze viziuni, principii si perspective si, incetul cu incetul, sa pregateasca agenti ai schimbarii care vor aduce un impact pozitiv in comunitatile in care traiesc.
Mi-e dor. As vrea sa pot spune mai multe. As vrea sa nu doara atat. As vrea sa inteleg de ce doare. M-am obisnuit departe de ei. M-am obisnuit fara ei. Ii sun o data, de doua ori pe saptamana sa ii intreb ce mai fac. Si atunci vorbesc in graba, ca trebuie sa merg la un seminar sau am sedinta. Merg acasa de cateva ori pe an. Nu stiu daca insumeaza o luna, poate doua tot timpul cat il petrec cu ei timp de un an. De multe ori se pare ca nici nu o aud pe mama cand ma roaga sa mai stau acasa macar inca pentru cateva zile. Eu plec. Pentru ca ma asteapta Iasiul. Pentru ca ma asteapta facultatea, alte treburi. Intotdeauna am prea multe de facut. Si chiar atunci cand merg acasa nu pot sa ma rup de toate si sa fiu numai a lor, a parintilor mei. Sa fiu acolo trup si suflet, cu ei si pentru ei. De fiecare data cand plec de acasa, vad in ochii lor o durere si un glas ragusit care ma roaga sa mai stau, sa le mai spun o vorba, sa imi mai auda glasul o data, sa ma mai simta inca o data alaturi. Dar eu plec. De fiecare data tot mai repede, tot mai grabita, tot mai ocupata cu alte lucruri. Insa ajung la un moment in care imi dau seama ca am atatea sa le spun, ca vreau sa fac atatea lucruri pentru ei, ca as da totul numai sa ii stiu ca sunt bine. Pentru ca ei merita asta mai mult decat oricine in lumea asta. Ne straduim sa facem aproape oricui pe plac, anumitor oameni pe care ii cunoastem de cativa ani sau cateva zile, dar uitam de ei, de cei care au dat mereu totul pentru noi si care si-ar da si viata numai sa stie ca suntem fericiti. Ei nu cer nimic in schimb, doar sa fii alaturi de ei, sa simta ca nu i-ai parasit, sa stie ca iti mai amintesti de ei din cand in cand si ca pot sa se bazeze pe tine in orice moment al vietii. Pacat ca noi uitam ca ei merita acest lucru mai mult decat oricine altcineva din viata noastra.
Nu stiu cate am reusit eu sa transmit in pasajul de mai sus, dar cuvintele de mai jos cu siguranta spun niste adevaruri, niste adevaruri care dor, provoaca emotii, amintiri si lacrimi...
In seara asta am obosit. Am obosit la propriu. Felul ala de oboseala care nu te lasa nici sa lucrezi, nici sa dormi. N-ai chef sa vorbesti cu nimeni, nici sa gandesti sau sa inveti. Simti ca nu mai poti face nimic. Chiar daca fizic esti intr-o stare aproape perfecta, creierul refuza sa colaboreze.
Nu stiam ce sa fac. Simteam ca sunt inutila. Mi-am deschis blogul si am inceput sa rasfoiesc blogurile din blogroll. Dintr-o pagina in alta am dat peste blogul unui AIESECer din Oradea. E ciudat ca eu sa spun asta si e la fel de ciudat ca s-a intamplat intr-adevar, dar exista cineva mai sus de noi, forte ale universului, un Dumnezeu, o suprafiinta, care azi, a facut in asa fel incat sa dau peste un filmulet care sa imi rastoane lumea cu picioarele in sus. Sau poate pur si simplu mi-a amintit propriile coordonate si m-a ajutat sa revin la traseul cel bun si corect. Pe mine m-a ajutat sa imi revin, psihic, fizic sau cum vreti voi sa ii spuneti. Si desi e doua noaptea, am de gand sa lucrez pana dimineata pentru ca in sfarsit am primit inca un "sut in fund" care sa ma faca sa merg mai departe.
Suna bine. Arata frumos. Pare adevarat. Asta e prima impresie, nu? Mi se pare normal. Iubesti. Stii cum, cand si pe cine vrei. Te pregatesti de atac. Ataci. Castigi. Iei ceea ce crezi ca e al tau. Si te simti bine. Esti fericit. Cineva sufera. Dar nu conteaza. Tu ai iubit. Ai fost mai puternic. Si ai castigat.
Traim intr-o lume in care multi se identifica cu cele spuse mai sus. Traim intr-o asa numita jungla, in care cel mai puternic are mai multe sanse sa supravietuiasca. Si nu numai, sa fie si fericit, in acceptiunea lui, evident. A obtinut ce si-a dorit. Domina. Afirma ca a iubit. Asta a fost motiv suficient pentru tot. Si e multumit.
De cealalta parte a monedei e cel mai slab. Cel care a pierdut. Cel care a intors orbazul dupa ce a fost lovit prima oara. Cel care a hotarat sa se retraga. Cel caruia i-a pasat si de cei din jur, de victimele colaterale, sa spunem asa. Si el a iubit. Si poate mai iubeste. Dar in tacere. In lipsa. In nestire. A ales sa isi astepte fericirea, care nu va fi cladita pe nefericirea altuia. Fara sa intrebe de ce. Fara sa intrebe pana cand. Fara sa intrebe cum.
Multi dintre noi ar spune ca sunt de partea celui slab si ca ar prefera sa fie nefericiti (sau fericiti/multumiti in felul lor), decat sa isi cladeasca fericirea pe nefericirea altora. Cati dintre noi oare, chiar ar proceda astfel, pusi fata in fata cu o situatie reala de acest fel?
As vrea sa postez acum, la aceasta ora tarzie, sau poate matinala pentru unii, o bucatica de text pe care am scris-o acum cateva saptamani, pe la sfarsitul lui decembrie, dar, din anumite motive, nu am avut curajul sa o public atunci.
In textul de pe 27 decembrie vorbeam despre iubire, despre ce inseamna sa iubesti, despre cum se schimba fiinta ta in cateva secunde, doar cand incepi sa iti amintesti de iubire, indiferent daca stii sau nu ce este ea. Daca inca nu ati citit acea bucatica de text, va invit sa o faceti acum: "Love is in the air..." , iar apoi sa cititi continuarea de mai jos.
27 decembrie 2009 "Am scris randurile de mai sus incercand sa descriu niste momente din trecut, niste momente frumoase, pe care cel mai probabil nu le voi uita niciodata. Oricat de mult as incerca, nu voi putea niciodata sa imi explic de ce. La fel cum nu imi voi putea explica niciodata de unde au aparut acele sentimente sau ce avea persoana care le-a provocat special si cum a reusit sa faca acest lucru. Nu pot sa imi explic nici de ce mi-am amintit tocmai acum de acele momente pe care as putea sa le numesc speciale, din trecut. De ce speciale? Pentru ca ceva in interiorul meu imi spune ca, cu parere de rau, nu le voi mai simti sau retrai vreodata. It happens once in a lifetime. E trist pe de o parte, dar frumos in acelasi timp. E o amintire pe cat de frumoasa, pe atat de dureroasa. S-ar putea ca unii dintre voi sa ma creada masochista, dar e o durere placuta. Sunt amintiri care undeva intr-un colt de ochi imi aduc cate o lacrima from time to time. N-as putea sa spun daca sunt lacrimi de regret, de nostalgie, de speranta sau pur si simplu lacrimi din trecut care reinvie din cand in cand umezind o cicatrice uitata care mai trebuie pansata din timp in timp. Sunt amintiti frumoase, fara de care sunt sigura ca nu as avea puterea sa merg azi mai departe, sunt amintiri sincere, fara de care sunt sigura ca as fi alt om astazi, sunt amintiri care ma ajuta sa imi amintesc cine sunt si ce valori am avut si inca mai am. Lacrimile ar putea fi un semn ca sentimentele de atunci nu s-au stins si ca o parte din ele inca mai contin o bucatica de jaratec. Dar realitatea, poate faptul ca am crescut, m-am maturizat si am inceput sa vad viata cu alti ochi ma fac sa inteleg ca lacrimile sunt doar niste picaturi menite sa imi arate ca inca mai este ceva uman in mine si ca momentele frumoase, dar dureroase din trecut nu au reusit sa omoare tot ce era frumos si gingas in fiinta mea.
Eram copii. Eram copii si nu stiam ce vroiam de la viata. Nici acum nu stim, dar nu mai avem nicio sansa sa simtim acea feerie, sa fim la fel de naivi, sa ne permitem sa avem aripi, sa zburam si sa iubim neconditionat. A fost frumos trecutul. Fara el nu am fi in prezent. Fara el nu am putea sa visam azi la un viitor mai bun, mai naiv, mai inocent..."
Eram prin clasa a 7-a cand am facut cunostinta cu niste persoane care nu erau de aceeasi confesiune cu mine. Eram destul de toleranta fata de oamenii diferiti de mine de obicei, de aceea i-am primit si pe ei cu foarte multa caldura si deschidere. Am facut asta nu numai pentru ca asa faceam de obicei sau pentru ca erau si ei oameni si era normal sa am aceeasi atitudine fata de ei ca si fata de alti oameni, ci si pentru ca erau niste oameni deosebiti. Aveau acea licarire in ochi, aveau acea multumire fata de viata si fata de Dumnezeu, puteai citi pe chipurile lor cat se bucura de viata, de minunile pe care le savarsea zi de zi Dumnezeu in vietile lor. Puteai simti cu cata caldura se ataseaza ei de oameni si cat de mult vroiau sa iti vorbeasca despre Dumnezeu, sa iti spuna cat le-a schimbat lor viata Dumnezeu si cat de frumoasa este lumea de cand l-au primit pe Dumnezeu in inimile lor.
Unii dintre voi ar putea spune ca in aceasta atitudine pe care fiecare dintre ei o manifesta exista un scop ascuns. Poate ca asa si era. Cert este ca la momentul respectiv eu nu vedeam sau nu vroiam sa vad acest lucru. Creadeam ca ei vroiau doar atat: sa ma ajute si pe mine sa il cunosc pe Dumnezeu, sa ma faca sa inteleg cat de importanta trebuie sa fie credinta in viata unui om, si sa ma faca sa il accept cu adevarat pe Dumnezeu in viata mea, sa il primesc in inima mea si sa primesc acea liniste sufleteasca pe care o puteai citi in privirile lor. Oricat de straniu ar putea parea, am reusit sa fac acest lucru. Nu stiu daca anume cu ajutorul acelor persoane sau pentru ca eu mi-am dorit acest lucru atat de mult incat am reusit sa il fac, sau poate pentru ca Dumnezeu a avut si are intr-adevar un plan pentru mine si a vrut sa faca acea schimbare pentru mine prin acei oameni… Cert este ca acel an in care mi-am petrecut o mare parte din timp, in pofida dezacordului parintilor, cu acele persoane de alta confesiune, mi-a schimbat radical viata, l-a adus pe Dumnezeu in lumea mea, m-a adus mai aproape de Iisus si de Biserica, m-a facut sa vad cu alti ochi viata si sa inteleg care e sensul existentei mele.
Am gasit cu ceva timp in urma o poezioara pe net, care mi-a adus aminte de acele clipe cand am inceput sa il cunosc cu adevarat pe Dumnezeu, si m-a facut iar si iar sa imi evaluez prioritatile in viata si locul pe care il are Dumnezeu in viata mea.Vreau sa o cititi si voi, si vreau ca aceasta poezioara, pe cat posibil, oricat de banala nu ar parea, sa va puna si pe voi pe ganduri, sa va faca sa va reierarhizati prioritatile in viata.
"I knelt to pray but not for long, I had too much to do. I had to hurry and get to work For bills would soon be due. So I knelt and said a hurried prayer, And jumped up off my knees. My Christian duty was now done My soul could rest at ease….. All day long I had no time To spread a word of cheer No time to speak of Christ to friends, They’d laugh at me I’d fear. No time, no time, too much to do, That was my constant cry, No time to give to souls in need. But came at last the time, The time I had to die. I went before the Lord, I came, I stood with downcast eyes. For in his hands God held a book; It was the book of life. God looked into his book and said “Your name I cannot find I once was going to write it down… But never found the time…"
Viata asta e o ciudatenie. Cu toate astea... imi place sa o traiesc, imi place sa profit de fiecare milisecunda, fie ca dorm, fie ca merg pe strada, fie ca ma chinui sa invat la finante dormitand deasupra cartii. Multi dintre noi fac asta, indiferent daca constient sau nu.
Totusi, astazi mi-am dat seama de un lucru care alteori mi se parea atat de evident. Toti avem o multime de oameni in vietile noastre. Pe unii ii cunoastem mai bine, pe altii mai putin bine. La unii tinem mai mult, la altii mai putin. Pe unii ii intelegem mai bine, pe alti doar cateodata, iar pe ceilalti deloc. Dar cat de multi dintre noi se gandesc macar o data in saptamana sau macar o data pe luna la impactul sau influenta pe care toti acesti oameni o au asupra vietilor noastre. Este evident ca toti cunoastem foarte bine persoanele fara de care nu am fi ceea ce suntem: daca in fiecare zi parintii nu ne-ar asigura din punct de vedere material, daca nu ar fi vreun profesor care sa ne stimuleze cu o nota de doi sau cu o mustrare in fata colegilor, daca nu ar fi macar un prieten care sa planga pe umarul nostru sau pe umarul caruia ne putem noi varsa amarul atunci cand ne e greu.
Putini dintre noi insa observa micile momente in care oameni mai mult sau mai putin apropiati de noi pur si simplu ne fac ziua. Daca de dimineata toate mergeau pe dos, sau si mai rau, daca de o saptamana te ridici din pat in fiecare dimineata vrand sa arunci capul inapoi in perna si sa il lasi acolo pentru macar inca cateva ore; apoi iesi din casa cu fata botita de nesomn sau de somn putin si te impiedici la prima scara, pentru ca, ce sa-i faci, fortele universului conspira impotriva ta, ajungi la servici sau la facultate si seful iti sparge niste oale de cap sau afli in ultimul moment de o lucrare care valoreaza nu stiu cat la suta din nota finala; ajungi intr-un moment in care cineva, care apare de nici nu stii de unde, prin cateva cuvinte simple si poate sincere sau un gest nevinovat si dragut, sau o privire mai ciudata sau mai speciala, iti schimba ziua, iti schimba atitudinea, te face sa uiti de noaptea nedormita, de fortele malefice ale universului, de seful chel si grasun care stie numai sa se balbaie cand vorbeste cu angajatii, de lucrarea pentru care nu mai poti sa faci mare lucru. Acea persoana, desi poate pana atunci nu insemna nimic in viata ta si probabil nu o sa mai insemne nimic de atunci incolo, ti-a daruit o raza de lumina, un zambet sincer, si o mica sclipire in ochi, chiar daca numai pentru cateva momente. Ziua incepe sa fie altfel. Privesti altfel oamenii si lucrurile din jurul tau. Comunici si tratezi atfel oamenii pe care ii intalnesti in acea zi. Treci dintr-o stare in alta, desi mai ieri te bateai cu pumnul in piept ca asa ceva nu poate sa ti se intample tocmai tie.
De ce toate astea? Pentru ca unui om i-a pasat de tine, inconstient probabil si pentru el si pentru tine. Pentru ca un om, dintre toti oamenii din jurul tau, a indraznit sa aiba alta atitudine si sa ii contamineze si pe cei din jur. Pentru ca o persoana a privit altfel viata si te-a lasat sa o vezi si tu prin ochii lui, ti-a aratat cat de frumoasa poate fi ea doar daca schimbi lentilele. Sunt putini astfel de oameni in ziua de azi, dar multi dintre noi sunt prea ocupati ca sa ii observe.
O intrebare simpla: ce este iubirea? „Un lung prilej pentru durere” ar spune Eminescu. Este absolut probabil ca in secolul respectiv, sa fi fost intr-adevar asa. Un secol in care iubirea nici macar nu era iubire. Un secol in care totul se cladea pe intelegeri, pe invoieli, pe „mie imi convine”. Un secol in care oamenii uitasera sa mai spuna ce simteau, sa mai spuna ce vroiau cu adevarat de la viata. Un secol in care, in goana pentru liberalism, dreptate, etc, oamenii uitasera de iubire. S-a mai schimbat ceva de atunci?
Doar cateva detalii. Iubirea este iubire. Doar in pat. Totul de cladeste pe intelegeri, pe invoieli. Doar pe bani. Totul se face pe „mie imi convine”. Dar ar fi mai bine „sa nu iti convina si tie”. Oamenii spun ceea ce simt. Si ce nu simt. Oamenii spun ce vor de la viata. Dar vor prea multe. Oamenii sunt intr-o goana permanenta si nebuna. Dar e pacat ca nu au drept tinta decat bani si avere. Oamenii isi amintesc in mod constant de iubire, dar uita sa o inteleaga. Pentru ei, iubirea e doar un alt ingredient care umple platoul vietii si il face mai condimentat si mai frumos. Ei uita ca iubirea e totul. Ca de la ea incepe totul. Ca incepi sa traiesti doar atunci cand stii sa iubesti. Ca viata incepe sa aiba sens doar atunci cand iubirea ta ajunge la ceilalti. Ca ai sanse sa ajungi undeva cand intelegi ca pentru a fi iubit, trebuie mai intai sa iubesti. Multi cauta iubirea acolo unde ea nu este. Multi o au si o abandoneaza la o margine de drum, fara sa le pese. Isi mai amintesc de ea cand trec pe acolo, dar praful in urma masinii luxoase sterge orice urma de melancolie sau regret. Multi o vor intr-atat de mult incat o sugruma cu dorinta lor. Multi o au si nu o merita. Multi o merita si nu o au. Putini sunt cei care o inteleg, o dau celorlalti fara sa le pese daca se va termina vreodata sau nu, si o primesc inapoi inzecit, fara sa isi dea seama poate. Asa e, toti avem iubire in noi, toti putem iubi, trebuie doar sa o gasim undeva intr-un coltisor al inimii noastre si sa o eliberam, sa o lasam sa iasa din teminta intunecoasa, sa o dam celorlalti, sa o dam cu adevarat celor pe care pretindem ca ii iubim, sa o dam celor de care ne pasa, celor pe care ii uram de moarte, celor care ne urasc, celor pe care nici macar nu ii cunoastem, celor care nici macar nu ne cunosc. Iti ia mai mult efort sa te speli pe dinti dimineata decat sa oferi un pic de iubire in fiecare zi fiecarui om pe care il intalnesti. Lumea ar fi mai frumoasa. Si tu ai avea mult mai multe sanse sa fii iubit inapoi.
S-ar putea ca textul de mai sus sa fie un pic sporadic si poate de neinteles, dar atat am putut debita la trei noaptea, cand nervii mei nu mai puteau, ochii aveau nevoie de niste chibrituri pentru ca singuri nu le placea, perna statea alaturi si imi facea din ochi, parca o auzeam pe mama spunand: „Inchide lumina, ca nu tu o platesti!”, aveam chef sa dau o palma(poate doua) unui tip si sa il sarut arzator pe un altul...
