Pagini

30 ianuarie 2010

Mi-e dor...

Mi-e dor. As vrea sa pot spune mai multe. As vrea sa nu doara atat. As vrea sa inteleg de ce doare. M-am obisnuit departe de ei. M-am obisnuit fara ei. Ii sun o data, de doua ori pe saptamana sa ii intreb ce mai fac. Si atunci vorbesc in graba, ca trebuie sa merg la un seminar sau am sedinta. Merg acasa de cateva ori pe an. Nu stiu daca insumeaza o luna, poate doua tot timpul cat il petrec cu ei timp de un an. De multe ori se pare ca nici nu o aud pe mama cand ma roaga sa mai stau acasa macar inca pentru cateva zile. Eu plec. Pentru ca ma asteapta Iasiul. Pentru ca ma asteapta facultatea, alte treburi. Intotdeauna am prea multe de facut. Si chiar atunci cand merg acasa nu pot sa ma rup de toate si sa fiu numai a lor, a parintilor mei. Sa fiu acolo trup si suflet, cu ei si pentru ei. De fiecare data cand plec de acasa, vad in ochii lor o durere si un glas ragusit care ma roaga sa mai stau, sa le mai spun o vorba, sa imi mai auda glasul o data, sa ma mai simta inca o data alaturi. Dar eu plec. De fiecare data tot mai repede, tot mai grabita, tot mai ocupata cu alte lucruri. Insa ajung la un moment in care imi dau seama ca am atatea sa le spun, ca vreau sa fac atatea lucruri pentru ei, ca as da totul numai sa ii stiu ca sunt bine. Pentru ca ei merita asta mai mult decat oricine in lumea asta. Ne straduim sa facem aproape oricui pe plac, anumitor oameni pe care ii cunoastem de cativa ani sau cateva zile, dar uitam de ei, de cei care au dat mereu totul pentru noi si care si-ar da si viata numai sa stie ca suntem fericiti. Ei nu cer nimic in schimb, doar sa fii alaturi de ei, sa simta ca nu i-ai parasit, sa stie ca iti mai amintesti de ei din cand in cand si ca pot sa se bazeze pe tine in orice moment al vietii. Pacat ca noi uitam ca ei merita acest lucru mai mult decat oricine altcineva din viata noastra.


Nu stiu cate am reusit eu sa transmit in pasajul de mai sus, dar cuvintele de mai jos cu siguranta spun niste adevaruri, niste adevaruri care dor, provoaca emotii, amintiri si lacrimi...


Adrian Paunescu Live - Repetabila Povara.mp3

Cine are parinti, pe pamant nu in gand

Mai aude si-n somn ochii lumii plangand

Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,

Astazi imbatranind ne e dor de parinti.


Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc

De atatia copii si de-atat nenoroc

Niste cruci, inca vii, respirand tot mai greu,

Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.


Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,

Care stiu dureros ce e suta de lei.

De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,

Nu conteaza deloc, ei albira de dor

Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,

Cata munca in plus, si ce chin, cat nesomn!

Chiar acuma, cand scriu, ca si cand as urla,

Eu ii stiu si ii simt, patimind undeva.


Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamani

Fii batrani ce suntem, cu parintii batrani

Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,

Daca nu au murit tristi in casele lor...

Intre ei si copii e-o prasila de caini,

Si e umbra de plumb a preazilnicei paini.


Cine are parinti, pe pamant nu in gand,

Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.

Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii

Nu copil de parinti, ci parinte de fii.


Ochii lumii plangand, lacrimi multe s-au plans

Insa pentru potop, inca nu-i de ajuns.

Mai avem noi parinti? Mai au dansii copii?

Pe pamantul de cruci, numai om sa nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,

Intr-un biet orasel, intr-o zare de sat,

Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,

Si ca niste stafii, ies arare la porti

Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.


Cine are parinti, inca nu e pierdut,

Cine are parinti are inca trecut.

Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pana-aci,

Unde-avem si noi insine ai nostri copii.

Enervanti pot parea, cand n-ai ce sa-i mai rogi,

Si in genere sunt si nitel pisalogi.

Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,

Cocosati, cocarjati, intr-un ritm infernal,

Te intreaba de stii pe vre-un sef de spital.

Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,

Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?

Ca povara ii simti si ei stiu ca-i asa

Si se uita la tine ca si cand te-ar ruga...


Mai avem, mai avem scurta vreme de dus

Pe constiinta povara acestui apus

Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor imputina cei ce n-au si ne cer.


Iar cand vom incepe si noi a simti

Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,

Si abia intr-un trist si departe tarziu,

Cand vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,

Vom pricepe de ce fiii uita curand,

Si nu vad nici un ochi de pe lume plangand,

Si de ce inca nu e potop pe cuprins,

Desi ploua mereu, desi pururi a nins,

Desi lumea in care parinti am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduita de plans.

3 comentarii:

  1. You gave me the chills.

    Si da, ai dreptate. Si da, cred ca gresim noi.

    Dar pe de alta parte, nu de asta ne cresc, sa devenim oameni pe picioarele noastre si sa ne luam zborul?

    RăspundețiȘtergere
  2. Absolut de acord... Ei vor sa ne luam zborul si ne dau totul pentru ca sa putem face asta... Dar undeva in sufletul lor spera, totusi, sa nu uitam de ei si sa le fim alaturi, atat cat putem, pentru ca nu vor fi vesnic acolo pentru noi...
    Idea e ca, chiar daca plecam in lume si ne vedem de ale noastre, sa ne mai amintim din cand in cand ca am avut candva niste parinti...

    RăspundețiȘtergere