Ierarhia unei vieti

Eram prin clasa a 7-a cand am facut cunostinta cu niste persoane care nu erau de aceeasi confesiune cu mine. Eram destul de toleranta fata de oamenii diferiti de mine de obicei, de aceea i-am primit si pe ei cu foarte multa caldura si deschidere. Am facut asta nu numai pentru ca asa faceam de obicei sau pentru ca erau si ei oameni si era normal sa am aceeasi atitudine fata de ei ca si fata de alti oameni, ci si pentru ca erau niste oameni deosebiti. Aveau acea licarire in ochi, aveau acea multumire fata de viata si fata de Dumnezeu, puteai citi pe chipurile lor cat se bucura de viata, de minunile pe care le savarsea zi de zi Dumnezeu in vietile lor. Puteai simti cu cata caldura se ataseaza ei de oameni si cat de mult vroiau sa iti vorbeasca despre Dumnezeu, sa iti spuna cat le-a schimbat lor viata Dumnezeu si cat de frumoasa este lumea de cand l-au primit pe Dumnezeu in inimile lor.

Unii dintre voi ar putea spune ca in aceasta atitudine pe care fiecare dintre ei o manifesta exista un scop ascuns. Poate ca asa si era. Cert este ca la momentul respectiv eu nu vedeam sau nu vroiam sa vad acest lucru. Creadeam ca ei vroiau doar atat: sa ma ajute si pe mine sa il cunosc pe Dumnezeu, sa ma faca sa inteleg cat de importanta trebuie sa fie credinta in viata unui om, si sa ma faca sa il accept cu adevarat pe Dumnezeu in viata mea, sa il primesc in inima mea si sa primesc acea liniste sufleteasca pe care o puteai citi in privirile lor. Oricat de straniu ar putea parea, am reusit sa fac acest lucru. Nu stiu daca anume cu ajutorul acelor persoane sau pentru ca eu mi-am dorit acest lucru atat de mult incat am reusit sa il fac, sau poate pentru ca Dumnezeu a avut si are intr-adevar un plan pentru mine si a vrut sa faca acea schimbare pentru mine prin acei oameni… Cert este ca acel an in care mi-am petrecut o mare parte din timp, in pofida dezacordului parintilor, cu acele persoane de alta confesiune, mi-a schimbat radical viata, l-a adus pe Dumnezeu in lumea mea, m-a adus mai aproape de Iisus si de Biserica, m-a facut sa vad cu alti ochi viata si sa inteleg care e sensul existentei mele.

Am gasit cu ceva timp in urma o poezioara pe net, care mi-a adus aminte de acele clipe cand am inceput sa il cunosc cu adevarat pe Dumnezeu, si m-a facut iar si iar sa imi evaluez prioritatile in viata si locul pe care il are Dumnezeu in viata mea.Vreau sa o cititi si voi, si vreau ca aceasta poezioara, pe cat posibil, oricat de banala nu ar parea, sa va puna si pe voi pe ganduri, sa va faca sa va reierarhizati prioritatile in viata.

"I knelt to pray but not for long,
I had too much to do.
I had to hurry and get to work
For bills would soon be due.
So I knelt and said a hurried prayer,
And jumped up off my knees.
My Christian duty was now done
My soul could rest at ease…..
All day long I had no time
To spread a word of cheer
No time to speak of Christ to friends,
They’d laugh at me I’d fear.
No time, no time, too much to do,
That was my constant cry,
No time to give to souls in need.
But came at last the time,
The time I had to die.
I went before the Lord,
I came, I stood with downcast eyes.
For in his hands God held a book;
It was the book of life.
God looked into his book and said
“Your name I cannot find
I once was going to write it down…
But never found the time…"

Tu ce loc ii oferi lui Dumnezeu in viata ta?