Pagini

29 mai 2011

sa nu uitam de unde am plecat

Cand am venit pentru prima data in Romania m-am lovit de multe stereotipuri legate de Basarabia. Totusi, indiferent de ce spuneau oamenii, ca Basarabia e saraca, ca oamenii de acolo sunt inculti (chiar zilele trecute postase cineva pe facebook un film care denigra oamenii din basarabia – am trecut peste, se mai intampla), ca comunistii sunt la putere si distrug tara, etc, eu intotdeauna am fost mandra de Basarabia, de oamenii de acolo, de bucatica asta de pamant care se chinuie sa supravietuiasca in timpuri in care toti trag de ea in toate partile, de satul de unde am pornit si de oamenii care m-au crescut si m-au ajutat sa ajung unde sunt acum.

Nu am mai fost demult la liceul din sat, desi i-am promis doamnei Zinaida Ciobanu, una dintre cele mai bune profesoare pe care le-am avut, ca o sa merg sa ii vizitez, dar imi amintesc cu mare drag de profesorii si invatatorii mei de acasa care si-au lasat o amprenta vizibila in personalitatea mea.

Domnul Ion Iovu, profesor de Limba si Literatura Romana, omul care mi-a sadit dragostea de tara in suflet, care m-a facut sa vad realitatea si sa imi dau seama de unde venim noi ca si popor roman, un profesor pe care il voi respecta mereu pentru modul in care lucra cu elevii si pentru puterea lui de a transmite credinta si curaj pentru schimbare oamenilor din jur.

Doamna Vera Tonu, profesoara de Istorie, care a reusit sa ne arate adevarul chiar si in momente mai vitrege pentru Moldova, o profesoara pe care o voi respecta mereu pentru corectitudine si adevar.

Doamna Ioana Cigoreanu, profesoara de Limba Franceza, care a reusit sa ma invete limba franceza fara sa imi dau seama. Am invatat limba franceza atat de bine, incat atunci cand a trebuit sa invat italiana in facultate, sa imi ajunga 2 ore pentru a invata gramatica acesteia pentru a lua o nota buna in examen(gramaticile celor 2 limbi se aseamana foarte mult). O voi respecta mereu pe doamna Ioana pentru pasiunea pe care o transmitea elevilor, pentru corectitudine si valori.

Doamna Zinaida Ciobanu, profesoara de Educatie Tehnologica, care reusea in fiecare zi sa ne transmita zambet si entuziasm si dragoste de viata. O voi respecta mereu pentru modul in care lucra cu elevii, pentru corectitudine si pentru pasiunea ei pentru educatie.

Doamna Aurelia Mereuta, prima mea invatatoare, cea care m-a invatat sa scriu, sa citesc si sa numar corect, cea care m-a invatat sa vreau mereu mai mult de la mine, cea care m-a invatat cat conteaza in viata sa ai prieteni adevarati, cea care a facut din clasa a 4-a „D” cea mai buna clasa din generatie. O sa o respect mereu pe doamna Aurelia pentru natureletea ei, pentru sinceritatea si pasiunea pe care le transmitea micilor copilasi in fiecare zi. Nu stiu de ce, dar ea este unica profesoara de care imi amintesc cu lacrimi in ochi.

Domnul Grigore Sava, profesor de Geografie, care m-a invatat sa privesc viata cu alti ochi, care de multe ori ne arata realitatea crunta si adevarurile vietii reale. O sa il respect mereu pentru intelegerea pe care o oferea mereu elevilor, pentru micile glumite care mereu aduceau un zambet in sufletele noastre si pentru momentele in care stia sa ne dea cate o „palma peste fata” cand ne-o luam in cap.

Doamna Nina Braga, profesoara de Limba Engleza, care m-a invatat primele cuvinte in engleza si mi-a trezit dragostea fata de aceasta limba. Am interactionat cu ea mai putin de jumatate de an si nici ea nu stie asta, dar tot ce stiu eu acum in engleza si chiar si diploma de Cambridge i se datoreaza in primul rand ei, pentru ca ea a pus bazele cunostintelor mele de limba engleza, pentru ca de multe ori, chiar si in liceu, ma intorceam la caietele pe care le-am scris impreuna cu ea.

Doamna Maria Tonu, profesoara de Matematica si diriginta mea in scoala generala, care m-a invatat matematica atat de bine incat la facultate, dupa 4 ani de pauza (in liceu am facut profil uman si nu prea le-am avut cu matematica), am reusit sa iau 10 la cursul de matematica din anul I. De la ea am invatat multe lucruri despre viata si de la ea am invatat ce inseamna sa vrei sa fii cel mai bun.

Doamna Tamara Tonu, profesoara de Limba si Literatura Romana si directoarea liceului nostru, care m-a prins in clasa a V-a cum scriam ceva pe un perete al scolii (da, stiu, multi dintre voi cred ca am fost cuminte in scoala – si chiar am fost, dar am avut si eu momentele mele de razvratire). Imi amintesc si acum cum tremuram si cum imi era frica ca o sa ii spuna mamei si cum mi-am murdarit manusa de creion cand m-a pus doamna Tamara sa sterg ce era scris pe perete, si cum ma gandeam dupa asta ca am avut noroc ca am scris doar cu creionul si nu cu pixul, si cum imi era rusine de cei care se adunasera atunci in jurul meu si asistau la mustrarile pe care mi le dadea doamna directoare. Dar a trecut si acum imi amintesc cu drag de lectia pe care am primit-o atunci. Desi am avut momente cand nu imi placea de doamna Tamara in scoala – ca orice elev de altfel, acum, cand am mai crescut si mi-a mai venit mintea la cap, o respect pe doamna Tamara pentru corectitudinea de care a dat mereu dovada si pentru tot ce a facut pentru liceul nostru (si sa stiti ca nu sunt putine aceste lucruri).

Poate vi se pare ciudat ca imi amintesc de acesti oameni, poate putini o fac, dar pentru mine conteaza enorm de mult de unde am pornit si tin sa le multumesc pentru toate lucrurile care m-au invatat si pentru tot efortul pe care l-au depus pentru ca noi sa ajungem oameni. Sunt sigura ca nu as fi acum unde sunt daca in locul lor erau alti oameni.

Va multumesc din suflet, dragi profesori si sa stiti ca imi voi aminti mereu cu mare drag de voi, iar cand voi avea ocazia o sa vin si prin sat sa va vizitez si sa vad ce mai faceti.

6 mai 2011

I took the first step...

La sfarsitul articolului trecut scriam ca Faith is taking the first step even if you don’t see the whole staircase . I took the first step. Am facut primul pas, desi imi era o frica de imi venea sa ma ascund intr-o gaura de soarece si sa nu mai ies de acolo niciodata.

Da, am venit in Bucuresti. Mi-l inchipuiam altfel. Cu strazi urate si murdare, cu cerul mereu intunecat si cenusiu, cu oameni incruntati si grabiti, cu oameni dubiosi pe strada, cu o gramada de “fitze”.Pe scurt, un oras rece. E ciudat, dar dupa aproximativ o luna, il vad altfel. E un oras frumos. E verde. E luminos si soarele imi bate in fiecare dimineata in geam si imi face ziua mai frumoasa. Strazile sunt diferite, mai curate, mai murdare, mai ciudate, mai putin ciudate. Regulile de circulatie par a fi altele, iar claxoanele sunt mereu pe agenda zilei. Ador metroul. Nu stiu de ce. Mi se pare un lucru extraordinar, surrealist, de parca nu ar fi din lumea asta, de parca as trai in viitor. Imi place ca mereu iti pui mintea la contributie pentru a te descurca printre statiile de metrou si legaturile dintre ele. Imi place ca aproape peste tot exista indicatoare si aproape intotdeauna poti sti pe ce strada te afli. Imi place ca mi-am cumparat harta Bucurestiului si am reusit sa o folosesc. Imi place ca gasesti aici tot felul de locuri, care de care mai customizate pe gusturile clientilor si care de care mai interesante. Imi place ca in drum spre birou sau oricand am de mers pe jos pot sa fac window shopping si sa vad atatea lucruri frumoase in vitrinele magazinelor. Imi place ca mereu, oriunde te-ai afla, gasesti de unde sa iti iei de mancare. Imi place ca am chiar langa birou un mini restaurant care face niste carto full geniali. Imi place ca am de mers pe jos de la metrou pana acasa si am timp sa imi pun gandurile in ordine si sa am macar jumatatea aia de ora linistita cu adevarat. Imi place ca vanzatorii de la magazine sunt amabili. Imi place cand vad dimineata copilasi mergand la gradinita cu parintii lor, care la varsta de 5-6 ani tin usa la lift daca te vad venind sau iti deschid usa si te lasa sa treci. Imi place cand vad oamenii citind carti in metrou. Imi place ca vad mai multi oameni zambind decat oameni incruntati. Imi place ca oamenii nu se imbulzesc pe scarile rulante si nici in pasajele dintre liniile de metrou. Imi place ca mai exista si oameni buni care te ajuta sa iti parchezi masina cand ai nevoie de ajutor.

A inceput sa imi placa Bucurestiul. Inca imi e dor de Iasi. Inca imi e dor de casa. Dar parca zilele nu mai sunt atat de grele, cerul pare mai senin chiar daca ploua, viata pare mai frumoasa indiferent de ce se intampla, iar viitorul nu mai e atat de scary.

21 martie 2011

It's freaking scary...

Da. Titlul zice bine. E a naibii de greu. Si e scary. Mai mult de un an in Bucuresti, orasul despre care spuneam acum ceva timp ca nu imi place deloc si ca nu o sa traiesc niciodata acolo. Mai mult de un an fara omuletii mei din echipa, fara omuletii mei din EB, cu alti omuleti foarte diferiti, dar foarte faini in acelasi timp. Mai mult de un an facand lucruri atat de mari, crescand o tara si gandind la un cu totul alt nivel. E scary…

Mai am mai putin de 2 saptamani pana plec. E ultima saptamana in AIESEC Iasi. Ultima saptamana cu omuletii din echipa de finance. Ultima saptamana. Joi – ultima sedinta. E greu. Dar o sa trecem si peste asta.

O saptamana de discutii cu profesori despre absentele mele din urmatoarele doua luni si despre cum vreau, totusi, sa imi dau licenta anul acesta. Hope it is possible. E luni dimineata si ma inarmez cu energie pozitiva si incredere. It’s gonna be ok in the end, and if it is not ok, it is not the end – o sa dau licenta in februarie =)).

O sa fie o saptamana frumoasa si plina care se va termina cu un weekend la Sucevita, la EB Days-ul omuletilor din Suceava. Abia astept sa ii vad, sa ii cunosc mai bine si sa lucram impreuna.

Apoi doua zile la Bucuresti si apoi ultimele zile in AIESEC Iasi. Va fi frumos si voi plange in ultima zi. Dar orice sfarsit e un nou inceput si trebuie sa mergi mai departe cu incredere.

"Faith is taking the first step even when you don't see the whole staircase."

28 februarie 2011

then give the world the best you have...

Ce inseamna sa iti pese de oameni? Sa fii acolo pentru ei? Sa ii mai intrebi din cand in cand ce mai fac? Sa fii atent la cum se simt si la ce li se intampla si sa le faci un lucru dragut pentru ca sa ii faci sa se simta mai bine? Sa spui sau sa nu spui anumite lucruri pentru ca stii ca s-ar putea sa ii raneasca sau sa ii deranjeze? Sa ii ajuti neconditionat? Sa ii ajuti si sa fii acolo chiar si atunci cand nu iti cer asta? Sa simti impreuna cu ei? Sa te bucuri si sa fii trist impreuna cu ei? Sa ii intelegi? Sa le intelegi sentimentele si trairile? Sa le spui cat inseamna ei pentru tine atunci cand simti ca au nevoie de asta sau ca momentul o cere? Sa ii faci sa inteleaga daca au gresit? Sa le spui si sa arati ca iti pare rau in cazul in care ai gresit tu? Sa iti pese, sa te atinga lucruri, sa intelegi si sa simti?

Sunt multe lucruri insirate mai sus, cand totul inseamna, de fapt, sa te gandesti mai putin la “who gets the credit”, sa incerci sa te gandesti mai putin doar la tine, macar pentru cateva secunde, sa iti dai seama ca nu esti doar tu in lumea asta.

Poate parea pueril si foarte simplist ce am scris mai sus, dar adevarul e ca tot mai multi oameni uita sa fie oameni, uita sa mai ofere si cer fara sa merite. Si cel mai trist e ca ei chiar primesc…

“ Then give the world the best you have, and the best will come back to you…”

23 februarie 2011

an hour

An hour, one hour, can change everything. Forever.

An hour can save your life. An hour can take it away from you.

An hour can change your mind.

Sometimes, an hour, is just a gift we give ourselves.

For some, an hour can mean almost nothing.

For others, an hour makes all the difference in the world.

But in the end, it's still just an hour. One of many... many more to come.

Sixty minutes. Thirty six hundred seconds. That's it. And it starts all over again.

19 ianuarie 2011

Sunt fericita...

A fost ideea Marinei... Ne-a intrebat ce ne face fericiti... Mi-a luat 10 minute - un sfert de ora sa raspund... Am zambit si am recitit lista de vreo 5 ori pana acum... Si o s-o recitesc ori de cate ori o sa simt ca sunt la pamant sau cand o sa am nevoie de un zambet:

Sunt fericita cand il vad pe nepotelul meu razand cu pofta...
Sunt fericita cand o vad pe mama zambind si multumita...
Sunt fericita cand vorbesc cu tata despre politica, economie sau nimicuri...
Sunt fericita cand o vad pe sora mea entuziasmata de viitor...
Sunt fericita cand ma suna sora mea si imi povesteste tot felul de lucruri de prin lume si radem impreuna...
Sunt fericita cand primesc pachet de acasa si mananc bunataturi...
Sunt fericita cand ma plimb prin ploaie prin parcul gol si ma gandesc la de toate...
Sunt fericita cand afara e zapada...
Sunt fericita cand imi amintesc de prima mea dragoste :) .....
Sunt fericita cand ajut pe cineva neconditionat...
Sunt fericita cand imi vad omuletii din echipa...
Sunt fericita cand apas acceleratia la maxim si incepe sa imi fie frica...
Sunt fericita cand imi cumpar chestii la care visam demult...
Sunt fericita cand cumpar cadouri...
Sunt fericita cand mut mobila in camera...
Sunt fericita cand ma joc cu pisicile mele de acasa...
Sunt fericita cand merg cu ai mei la padure, la aer curat, si ne odihnim si glumim si povestim si ne simtim bine...
Sunt fericita cand ma uit cu ai mei la filme si facem comentarii si discutam personaje...
Sunt fericita cand mi se fac surprize...
Sunt fericita cand primesc cadouri de ziua mea...
Sunt fericita cand ma trezesc dimineata cu chef de viata si reusesc sa fac tot ce mi-am propus...
Sunt fericita cand dorm la amiaza...
Sunt fericita cand o vad pe Nico si povestesc cu ea...
Sunt fericita cand oamenii au incredere in mine...
Sunt fericita cand aud valurile marii si ma plimb pe plaja si visez...
Sunt fericita cand zambesc unui copil si imi zambeste inapoi...
Sunt fericita cand fac castele de nisip cu nepotelul meu...
Sunt fericita cand pot sa ajut un sarac...
Sunt fericita cand ma gandesc la voi... (EB 10-11:) )
Sunt fericita cand oamenii mei dragi sunt fericiti...

Multumesc, Marinush!

9 noiembrie 2010

Oameni...

Acest articol este despre oameni. Despre oameni frumosi care prin simpla lor prezenta in viata ta, ti-o fac mai frumoasa. Despre oameni care te fac sa zambesti, care iti fac fiece clipa sa fie mai valoroasa, care iti aduc lacrimi de bucurie in ochi si care te fac sa intelegi ca ceea ce faci merita si are un rost undeva la un capat de lume.

Acest articol este despre 9 oameni. 9 oameni minunati, care la sfarsitul saptamanii trecute mi-au dat 4 dintre cele mai frumoase zile pe care le-am trait in viata mea. Oameni pe care nu o sa ii uit niciodata si care o sa ramana mereu oamenii care mi-au dat directie in niste momente extrem de dificile.

Homegroup-ul 3 de la Agenda de oldies, homegroup-ul meu, de care am avut grija in cele 4 zile de conferinta: Adee, Adela, Amalia, Mada, Ioana, Alis, Dani, Silviu si Tudor... Mi-ati ramas dragi dupa conferinta asta, si simt ca sunt cu un pas mai aproape de fiecare din voi. S-au intamplat lucruri frumoase in timpul conferintei, pe care va rog din tot sufletul sa nu le uitati.

Sa va urmati visele. Oricat de mari si ciudate ar parea. Credeti in ele. Pregatiti-va pentru ele. Vedeti-le realizate!

Nu lasati pe nimeni, niciodata sa va descurajeze. Intotdeauna voi veti fi cei care vor sti cel mai bine ce e de facut si ce directie trebuie urmata.

Credeti in oameni. Credeti in voi. Fiti unul alaturi de celalalt si atunci veti putea atinge infinitul.

Voi mi-ati facut conferinta, mi-ati dat putere sa merg mai departe, mi-ati aratat care sunt lucrurile care conteaza cu adevarat in viata, m-ati ajutat sa cred din nou in oameni... si pentru asta va multumesc din suflet.

Va pup si va imbratisez cu drag,
facilitatorul vostru, Iulia