Am încetat să mai simt.

Trăim într-o goană continuă. Alergăm după idealuri, după modele, după vise împlinite. Vrem mai mult, tot mai mult în fiecare zi. Facem unele lucruri de atât de multe ori încat devin automatisme. Şi apoi, pur şi simplu nu ne mai dăm seama că le facem. Tînjim după fericire, după momente frumoase, după oameni frumoşi. Iar atunci când îi avem în viaţa noastră, nu le dăm importanţă şi nici măcar nu îi observăm.

Simt că vreau să plâng. Nu pentru că îmi e greu, nu pentru că doare. Vreau să plâng de fericire, de uimire, de mila, nu ştiu. Vreau să plâng pentru că mi-e sufletul plin de sentimente, de viaţă, încat revarsă şi mă năpădesc lacrimile. Înainte mi se întampla. Destul de des. Acum - deloc. Poate viaţa mea era altfel atunci. Sau poate eram mai naivă. Poate îmi păsa mai mult de lucrurile din jurul meu. Creştem, în ani, nu neapărat în minte. Şi ne pierdem. Şi e trist. Trebuie să ne regăsim.