Se spune ca paradisul e undeva sus

Timpul trece. De fiecare data in acelasi ritm. Secunda dupa secunda, minut dupa minut, saptamana dupa saptamana, an dupa an... Asa incat ne trezim intr-o zi cand ne dam seama nu mai avem 18 ani, cand simteam ca toata lumea e a noastra si visam la cariera, familie sau orice altceva, ci ca avem 22, un planner cu fiecare spatiu ocupat, o agenda plina de notite si mind maps, un laptop in care trebuie odata si odata sa facem curatenie, prieteni pe care ii vedem tot mai rar, sedinte dupa sedinte, planificari, strategii, proiecte, echipe, provocari, o gramada de temeri si al naibii de mult tupeu. O viata plina si frumoasa in felul ei si la care, ca sa fiu sincera, chiar am visat cand aveam 16-17 ani. Unii ar putea spune ca e prea mult pentru varsta asta, ca ar trebui sa mai lasam loc si de viata personala, poate un pic mai mult timp liber, eventual distractii. E adevarat ca uneori ma simt complesita, ca imi vine sa imi iau lumea in cap si sa plec undeva unde sa nu ma gaseasca nimeni, sa nu mai sune telefonul, undeva unde nu ar exista inboxuri cu 30-100 de mesaje necitite care asteapta reply. Totusi, asta e doar un sentiment de moment, e o clipa in care partea mai slaba din tine iti spune sa cedezi. Daca esti omul care cedeaza de obicei, o vei face si acum. Daca nu, vei ramane, vei face fata provocarilor, vei lupta, iar intr-un final iti vei da seama ca asta e stilul tau de viata si ca altfel nu ai putea trai si nu ai mai fi tu insati.

Astazi, spre seara, dupa ce am terminat o sedinta, pe la ora 5 si ceva, mergeam spre masina ca sa merg acasa sa mananc ceva si apoi sa ma intorc inapoi la facultate. Mergeam cu ochii in pamant gandindu-ma la ce am discutat la sedinta, la cate mailuri am de trimis, la ce am de facut a doua zi... Din intamplare, am privit inainte, dar un pic mai sus de linia orizontului. Ce am observat a fost un cer senin si atat de frumos si linistit asa cum numai in copilarie vazusem, atunci cand mergeam cu mama, vara pe camp. Era un albastru atat de curat, impresarat putin de tot cu niste dungi albe de la niste norisori imprastiati, ca si cum acolo ar fi fost intr-adevar un loc pe care lumea il numeste paradis. In momentul ala mi-a zburat absolut tot din minte si un zambet rebel mi-a aparut pe chip. Am zambit si mi-am dat seama ca am uitat de ceva timp sa mai zambesc din suflet, sa privesc spre cer, spre soare, sa ma bucur din nimicurile vietii, sa nu mai privesc doar lucrurile de aici, de jos, de pe pamant, care sunt in fiecare zi la fel de gri si la fel de neschimbate ci sa vad mai mult de atat, sa privesc si sa inteleg dincolo de aparente. Azi am facut asta fara sa vreau, iar de maine imi propun sa se intample mai des.