Voia sa opreasca timpul in loc. Credea ca nu mai existau sentimente, ca totul nu era decat o minciuna in care toata lumea credea doar din cauza filmelor alea americane cu final fericit. I se parea ca intreg pamantul traia intr-o utopia si nimeni nu isi dadea seama de acest lucru. A fost ranita. Cicatricea era prea adanca si sangera mai des decat ar fi prescris orice doctor. Rana era mult prea aproape de inima pentru a fi rezolvata cu o singura operatie. Petele de pe camasa verzuie a fetei erau atat de putin vizibile, incat prea putini oameni si-ar fi putut da seama de ceea ce s-a intamplat cu viata ei.
De cateva luni nu mai era ea insasi. Era ca si cum ai avea o febra musculara care nu te mai lasa sa te ridici de pe scaun. Ea avea febra la muschii inimii. Inima ei nu mai voia sa bata ca inainte. Nu mai voia sa creada. Nu mai voia sa spere, sa viseze. Incetase de mult sa mai pompeze sange curat si inocent. Acum nu mai pompa decat durere si ignoranta. A suferit prea mult si nu merita. A plans, dar lacrimile nu pareau decat sa faca rana sa usture mai tare. A dat cu pumnii in perna, dar nu a obtinut nimic altceva decat niste bule de praf. A incercat sa tipe in sinea ei ca sa nu o auda nimeni, dar asta nu a provocat decat un sir de tuse uscate si innecacioase. A incercat sa povesteasca, sa uite, sa nu ii mai pese, dar nimeni nu parea sa o inteleaga, nici macar propriul suflet sau propria ratiune.
A renuntat intr-un final sa mai incerce. Se resemnase. Se obisnuise cu durerea. Se obisnuise cu gandul ca niciodata nu mai poate fi asa frumos cum a fost o data. Trecea prin lume stearsa si lipsita de vlaga, zambind tuturor cu ochi ei mari si plini de suferinta. Facea totul din automatism, iar uneori uita sa faca ce avea de facut. Inainte obisnuia sa asculte oamenii si sa ii faca sa se simta mai bine. Acum nu mai credea ca poate face asta. Inainte era plina de viata, iar entuziasmul din firea ei il simteai la mii de kilometri distanta. Acum ii puteai simti doar cearcanele ingrozitoare cand trecea prin capatul holului. Inainte era omul cu solutiile. Acum era omul care tacea cu privirea pierduta in spatiu. Inainte era fata in ochii careia puteai vedea licariri de diamant. Acum era fata cu pleoapele lasate care nu mai credea in nimic, care nu mai credea in viitor.
Si totusi, cand a ajuns sa nu mai creada in nimic, acel nimic i-a aratat in ce sa creada.
To be continued…
E foarte frumos exprimat, dar esential e ca foarte bine ai redat realitatea, sentimentele prin cuvinte, dar e prea pisimist pentru perioada aceasta prin care treci tu.
RăspundețiȘtergereIMI PARE FOARTE BINE CA VORBETI LA TIMPUL TRECUT...INTRADEVAR era ...