Love is in the air...

"Un fior. Un fir rece de aer care iti strabate corpul tremurand. O simtire care pune stapanire pe tot ceea ce inseamna fiinta ta. Totul incepe de aici. Urmeaza gramezi de semne de intrebare. Urmeaza sentimente de frica si lasitate. Urmeaza ganduri de evadare. Apoi fiorul revine. Simti ca vrei sa strigi in gura mare. Simti ca vrei sa zbori. Simti ca nu ai mai simtit asta vreodata. Simti ca vrei sa impartasesti cu toata lumea ce ti se intampla. Zambesti la infinit si lumea ti se pare mai frumoasa. Intr-o clipa toate lucrurile din lume devin unice, bune si inocente. Simti ca exista miracole, iar viata ta e unul din ele. Izbucnesti de fericire. Devii banala, dar nu iti pasa. Povestesti, razi, plangi de fericire, speri si nu iti vine sa crezi. Bataile inimii par sa o faca sa sara din piept. Respiratia ti se precipita si simti ca acum esti capabila de orice in lume. Nu stii si nici nu vrei sa stii ce ti se intampla, stii doar ca iubesti. Iubesti la nesfarsit, cu toata fiinta ta. Fara sa stii de ce... Fara sa stii de unde... Fara sa stii pana cand..."

Believe, Live.... and follow your dreams...

Exista momente cand ai impresia ca lumea se prabuseste peste tine, ca nimic nu merge cum ar trebui, ca toti sunt impotriva ta, ca nu esti bun de nimic si ca nu vei reusi niciodata sa faci ceea ce ti-ai propus. Exista momente cand vrei sa lasi totul, sa arunci tot intr-un cos de gunoi la o margine de lume si sa pleci, sa fugi mancand pamantul, sa lasi totul in urma, sa uiti, sa iti formatezi memoria, sa reinstalezi sitemul de operare si sa o iei de la capat, sa incepi sa scrii pe o foaie curata, fara cusur, fara amintiri, fara cicatrici. Exista momente cand iti dai seama ca atat de mult ai mers prin intuneric incat ai uitat cine erai, de unde veneai si incotro vroiai sa te indrepti.

E greu sa treci prin viata urmarit mereu de astfel de momente si ganduri, dar cert este ca fara ele nu se poate si ca fara ele luminita de la capatul tunelului nu ti s-ar mai parea atat de luminoasa. Stii ca daca vei lasa astfel de momente sa iti invadeze fiecare clipa a vietii nu vei ajunge mai departe decat la casa aia cu garduri inalte pe care lumea obisnuieste sa o numeasca „de nebuni”. De aceea alegi, mai devreme sau mai tarziu, sa ridici fruntea, sa alungi naibii gandurile alea negre, sa iti pregatesti armele, sa mergi mai departe si sa lupti. Incepi sa intelegi ca trebuie sa inveti din greseli, ca oamenii pot avea si intentii bune, ca oamenii pot fi si rai si buni si ca se mai intampla sa-i categorisesti gresit, ca in viata e normal sa mai ai si esecuri, ca nu orice esec e un pas inapoi, ci poate fi doi pasi inainte, ca nu orice succes e propriu zis un lucru bun si ca daca nu crezi in ceea ce faci nu vei reusi niciodata.

Viata e grea. Lumea e si buna si rea. Avem ceea ce meritam, uneori chiar mai mult, niciodata mai putin. Uneori asteptarea e buna. Uneori rabdarea e inoportuna. Cateodata trebuie sa mai dai cu pumnul in masa. Deseori trebuie sa mai accepti cate o lacrima, sa zambesti cand vezi un copilas razand, sa privesti spre cer si sa respiri usurat crezand ca maine va fi mai bine, sa dai mana unui strain care a cazut, sa dai o palma unui prieten care si-a luat-o in cap. Lumea va deveni mai frumoasa, viata – mai putin grea. Fiecare clipa va fi altfel, va avea alt impact asupra lumii pe care o cunosti, asupra lumii pe care nici nu stii ca o cunosti, asupra lumii care nici nu stie ca te cunoaste. Vei schimba. Fara sa stii. Fara sa vrei. Fara sa depui prea mult efort. Zambeste mai mult. Viseaza mai des. Crede in tine. Crede in ceilalti. Urmeaza-ti visul. Munceste si nu inceta sa speri. Momentul tau va veni. Acum, peste o ora sau peste un an. Dar va fi al tau.

La mine a mers. Merge de cand ma stiu. Am fost, sunt si voi fi o optimista incurabila. Cred in lume, cred in mine, cred intr-o viata mai buna. Ma poti considera naiva. Poate ca sunt. Dar sunt si fericita. Viata ti-o faci singur. E alegerea ta daca o vrei buna sau rea. E alegerea ta daca o vrei influentata de altii. E alegerea ta daca o vrei construita pe ruine. E alegerea ta daca o vrei luminoasa. E alegerea ta daca vrei ca viata ta sa fie cu adevarat a ta!

Vreau...:

.........

Sa iesim la plimbare dupa un ceai fierbinte, sa ne plimbam pe malul marii ca si cum nimeni nu ar fi in jur, sa ne stropim cu stropi zglobii de apa, sa simtim nisipul umed sub talpile obosite, sa ne urcam pe stancile de pe mal si sa radem stropiti de apa care se loveste de pietre. Sa mergem impreuna la cumparaturi, sa facem haz de necaz si sa probam lucruri pe care nu ne permitem sa le cumparam. Sa mergem prin mall tinandu-ne de mana, alegand verighete pentru atunci cand vom avea bani sa le cumparam, sa ii faci pe toti gelosi sarutandu-ma cand ma astept mai putin. Sa ne plimbam prin magazine de mobila si sa alegem patut pentru copilasii nostri. Sa cumparam reviste de moda si sa facem misto de noile trenduri. Sa rasfoim reviste cu masini si sa alegem impreuna masina pe care o vei castiga la loto peste un an. Sa revenim visatori la tara. Sa ii trimitem pe parinti in vacanta si sa ii ajutam sa faca reparatii prin casa. Sa le cumparam seminte de flori si sa le plantam pe ascuns primavara devreme. Sa udam plantele din gradina si sa le privim cum cresc frumos toata vara. Sa ne plimbam singuri prin padurea de la marginea satului si sa ne jucam ca niste copii nesatiosi prin iarba mai inalta de mijloc. Sa mergem impreuna intr-un road trip, doar noi doi, sa facem popasuri, sa mancam sandwich-uri cu branza prea topita si sa bem apa minerala care nu mai e carbogazoasa. Sa ramanem impreuna fara bani si sa facem autostopul ca sa ajungem inapoi acasa. Sa mergem impreuna in vacanta la munte, sa ma inveti sa schiez, sa ma umplu de vanatai, iar tu sa ma saruti sa imi alini durerea. Sa stam intr-o cabana veche la munte si sa aducem impreuna lemne pentru foc in casa, sa incalzim impreuna mancarea la focul din soba si sa citim carti cu povesti la gura sobei incalzindu-ne unul pe altul cu vorbe dulci si frumoase. Sa curatam impreuna curtea de zapada si sa ne bulgarim ca si cum nu am cunoaste frigul sau raceala, iar apoi sa ne tavalim prin zapada fara sa ne pese ca e rece. Sa facem impreuna un om mare de zapada, sa il fotografiem si sa ramana in amintire ca si capodopera noastra pentru care avem drepturi de autor. Sa facem impreuna un foc de tabara, sa ne povestim copilariile, iar tu sa fii voinicul care ma apara de fiarele padurii. Sa ne povestim de cuplurile pe care le-am vazut cu o zi inainte si sa radem de neindemanarea unora dintre ei. Sa iesim la plimbare tinandu-ne de mana, iar tu sa ma duci in brate pana la poarta parcului. Sa privim zambind batraneii care se plimba tinandu-se de mana si sa visam impreuna ca asa vom fi si noi peste cateva zeci de ani. Sa imi faci declaratii in mijlocul trecerii de pietoni fara sa iti pese ca claxoneaza masinile. Sa imi canti colinde de Craciun si sa ma faci sa rad mascandu-te in Mos Craciun. Sa imi spui cand vezi ca muncesc prea mult si sa imi pregatesti o calatorie surpriza cand vezi ca nu mai scap de serviciu. Sa imi aduci flori cand sunt suparata si sa imi asculti pasul cand nu mai pot sa il tin in mine. Sa imi daruiesti un pisoi si sa ii pun numele tau. Sa iti destrame pantalonii, iar tu sa spui ca nu-i nimic si ca mergem azi la cumparaturi sa iti cumperi altii. Sa iti crosetez un fular si sa il porti chiar daca nu iti place. Sa te invat sa faci clatite, sa le umplem cu finetti si sa le mancam ca niste copii nesatiosi. Sa ma inveti sa fac spaghetti, sa folosesc mozzarella si sa beau vin de calitate. Sa facem impreuna placinte si sa invitam prietenii la o petrecere in pijamale. Sa facem reparatie in apartament si sa cumparam lucruri caraghioase ca bibelouri. Sa mergem duminica la biserica si sa facem un copil orfan sa zambeasca. Sa ma inveti sa parchez masina si sa taci atunci cand conduc eu. Sa imi canti si sa ma faci sa rad atunci cand conduc. Sa mergem impreuna la Constanta, la Brasov si in toata Europa fara sa ne pese unde mergem, fara sa ne pese daca mai avem benzina, fara sa ne pese daca nu mai stim unde suntem. Sa ma imbratisezi cand mi-e greu si sa te uiti urat la toti care ma vorbesc de rau. Sa ne trezeasca soarele ghidus si sa ne aminteasca ca trebuie sa mergem la facultate. Sa hotaram sa nu mai mergem si sa stam in pat toata ziua sa ne uitam la comedii. Sa iesim impreuna afara si sa ne dam seama ca am uitat sa luam umbrela, sa alergam prin ploaie fara sa ne pese de pantofii aproape noi si sa ne oprim abia cand ajungem la ceainaria preferata. Sa bem un ceai fierbinte, sa ne privim zambind si sa o luam iarasi de la inceput...

Let it snow...

E alb. Si e frumos. E pur. E neatins. Si ne da pofta de viata. E frig. E mult prea frig. E ger. Curata tot. Omoara tot ce e rau. Ne face mai buni. Ne da speranta. Ne ajuta sa visam. E peste tot. Nu te poti ascunde. Si nici nu vrei.

Da, vorbeam despre covorul superb care se aseaza pe pamantul suferind deja de cateva zile. Vorbeam despre zapada superba care nu face altceva decat sa ne reinoiasca, sa schimbe anturajul si implicit sa ne schimbe si pe noi. E mult prea frig afara si totusi nu ai chef sa stai in casa. Te-ai saturat de aceiasi pereti, de aceeasi masa, de acelasi pat. Vrei sa iesi, sa imbratisezi zapada rece, sa lasi sclipitorii fulgi de nea sa ti se aseze pe fata si sa te sarute murind, vrei sa te tavalesti in omat, sa il lasi sa iti patrunda in tesatura hainelor, sa te piste de obraji ca si cum te-ar mustra, sa se topeasca incet pe genele tale fara sa ii para rau, totul de parca ar astepta sa ii spui cat de mult ai asteptat momentele astea, cat de mult ai vrut o schimbare nu numai de suprafata, ci si de anturaj, o schimbare totola, o schimbare in alb pur...

Nu imi placea iarna pana mai nu demult. Acum o iubesc...

just my imagination...

Toti simtim in acelasi fel. Si noi, si cel de langa noi, si randunica care isi face cuibul la geamul nostru in primavara, si catelul care ieri dormea sub un scaun in autobuz, si furnica care se plimba pe trotuar si spera in fiecare moment sa nu o strivesti. Toti simtim la fel, si atat. Fie ca acceptam asta sau nu. Simtim, vrem, avem, incepem sa iubim sau sa uram sau pur si simplu devenim indiferenti. Suferim, plangem pe dinauntru sau pe dinafara, dam cu pumnul in masa, urlam de fericire sau de durere, ranim si uitam sau nu sa cerem iertare, suntem rai sau egoisti, alegem sa fugim sau sa ramanem, ne implicam si apoi ne pare sau nu rau, tradam si apoi nu ne mai pasa, credem si apoi suntem inselati, inselam si noi, mintim, ne schimbam, devenim ipocriti, ne destrabalam fara sa ne dam seama, ajungem sa nu mai fim noi cei de dinainte, ajungem sa nu ne mai recunoastem, sa fim straini pentru noi insine. Parca iubeam?! Oare?! Mai stii sa iubesti? Mai stii cum e sa iti pese? Mai stii cum e sa ai emotii cand vorbesti cu o persoana la care tii si careia vrei sa ii ceri iertare? Mai stii cum e sa crezi in ceva atat de mult incat sa iti dea tremurici si transpiratii incat nu mai poti sa vorbesti coerent? Mai stii cum e sa vrei ceva atat de mult incat sa simti ca l-ai strivi daca l-ai avea? Ma stii cum e sa vrei sa strigi de durere sau fericire si chiar sa iesi pe balcon sa o faci? Mai stii cum e sa iti dea cate o lacrima cand iti amintesti de mama? Mai stii cum e sa iti fie dor? Mai stii sa faci alegeri corecte? Mai stii cum e sa iti urmezi principiile in fiecare pas pe care il faci? Mai stii care valoarea ta? Poti sa o masori?

Nu mai avem valori.

Nu mai avem viata.

Ne inecam la mal in mod constant.

Uitam sa vrem mai mult de la noi.

Green on air... (short version)

decembrie 2008:

Povestea mea este mult prea lunga ca sa v-o povestesc pe toata in aceasta pagina, dar unii dintre voi o sa o descopere incetul cu incetul. O sa ma descoperiti pe mine, personalitatea, caracterul meu… Nimic special, un om de rand care incearca sa lupte zi de zi cu talazurile infinite ale acestei lumi schimbatoare. In ziua in care m-am nascut, Dumnezeu a aruncat zarurile sortii mele undeva in Estul Europei, intr-un colt de lume nu foarte popular, dar totodata atat de vanat si supravegheat de marile puteri. Nu am ripostat cu nimic, initial, acceptand ca probabil asa a fost dat, ca unii sa se nasca in marea, dezvoltata si populara America, iar altii in puncte de pe harta de care nici 0,01% din populatia globului nu a auzit. Am aterizat cu multe aplauze si lacrimi de bucurie intr-o familie relativ mare, alaturi de care am plonjat timp de 20 de ani, multumindu-I in fiecare zi Domnului pentru ca a ingaduit sa mi se ofere minunea de a fi fericita alaturi de parintii si surorile mele. Probabil cei care sunt cei mai mici in familiile lor vor intelege de ce am sa afirm ca am fost si sunt norocoasa ca am avut nu doi parinti, ci patru, incluzandu-le si pe surorile mele, care mi-au fost mereu alaturi si au avut grija de mine uneori poate chiar mai mult decat de ele insele.

Primii patru ani din viata nu prea mi-i amintesc. Mi-au ramas doar cateva imagini razlete, cand alergam entuziasmata cu cartea in mana dupa mama ca sa imi citeasca versurile sa invat poezii, sau cand la varsta de 4 sau 5 ani vroiam sa ii induc in eroare pe niste colegi de serviciu de-ai lui tata stand cu cartea in fata, recitand poezii, si pretinzand ca stiu sa citesc. Pe la varsta de 5 ani a trebuit sa merg si eu la gradinita, asa cum faceau toti copiii de varsta mea. Aceasta perioada a vietii mele, insa, nu a durat foarte mult din cauze necunoscute de mine nici pana acum. Probabil mi-a placut sa stau mai mult acasa decat sa merg la gradinita sa ma bat in fiecare zi cu Igor(un coleg de gradinita, care mi-a fost mai tarziu coleg de scoala si amic). Acasa am invatat sa fac lucrurile care au pus bazele a ceea ce am ajuns sa fiu acum: am invatat sa scriu, sa citesc, sa socotesc…si chiar sa pronunt cuvinte in limbi straine (obisnuiam sa stau langa surorile mele cand isi faceau temele, in special cand invatau poezii in limba rusa, si repetam ceea ce ziceau ele, chiar daca nu intelegeam ce ziceau de fapt).

Valul vietii m-a adus mai departe pe un alt mal, am inceput sa cunosc treptat un alt taram, am inceput sa vad ce inseamna sa ai responsabilitati, sa ti le indeplinesti, sa fii rasplatit sau pedepsit pentru ele, ce inseamna sa ai prieteni, sa te tradeze prietenii, sa simti ca nu ai cu cine te juca in pauza pentru ca colega de banca lipseste, sau cum e sa fii in centrul atentiei cand faci ceva mai bine decat fac altii. Am invatat multe lucruri in aceasta bucatica de viata, dar daca as incerca sa punctez cateva invataminte esentiale care mi-au ramas amprentate in memorie, nu as reusi, pentru ca nu ar fi veridice si reprezentative anume pentru acea perioada, fiind completate an de an, clipa de clipa de altele acumulate de-a lungul scurtei mele vieti.

Am facut scoala generala acasa, la mine in sat, un sat mare, in centrul tarii, aproape de capitala, aproape de civilizatie, noutati si evenimente, alaturi de familie, parinti, prieteni apropiati. Am reusit sa fac in acesti ani mult mai multe decat as fi asteptat vreodata de la mine insami. Am momente cand ma gandesc la cate am realizat, ce am ajuns sa fiu, ce am reusit sa schimb in lumea din jurul meu, in familia mea, in satul meu…si nu imi vine a crede ca am facut toate acele lucruri intr-un timp atat de scurt si la o varsta atat de frageda. E mai mult decat incredibil cat de diferita era lumea atunci, sau cat de diferit o vedeam eu, si cate am reusit sa fac doar avand o alta impresie despre lume decat cea pe care o am azi. Eram atat de optimista, atat de visatoare, atat de increzuta in faptul ca nimic nu este imposibil incat aproape tot ceea ce incercam sa fac imi reusea. Ar fi fost mai mult decat frumos sa fi ramas in acea lume macar pentru inca cativa ani, dar timpul nemilos (dupa cum “spune” renumitul cliseu) m-a obligat sa trec la urmatoarea etapa, sa predau stafeta si sa alerg sufocandu-ma mai departe, lasand in urma rozul vietii, si devenind din ce in ce mai neincrezatoare, mai sceptica, mai trista zi de zi, saptamana de saptamana, an de an…

Am reusit intr-un final sa imi indeplinesc si visul pe care il aveam inca de prin clasa a 5-a, de a studia intr-o alta tara. Am facut liceul departe de parinti, departe de casa, departe de tot ceea ce pana atunci ma ajuta sa merg mai departe, sa vreau mai mult, sa fiu eu insami explorand noi culmi. Partial pregatita pentru ceea ce a urmat, am nimerit intr-o alta societate, alt fel de oameni, alte conditii de viata si alte legi ale vietii. M-am adaptat destul de usor, dar schimbarile pe le-au adus anii de liceu in viata mea si in modul meu de a fi si de a vedea viata nu au grad de comparatie. Au fost niste ani frumosi, cu multe calatorii, multe invataminte din greseli proprii, multi prieteni adevarati sau mai putin adevarati, mult dor de casa, multa nesiguranta, multe nopti nedormite presarate pe alocuri de lacrimi, multe amintiri, greutati dar si bucurii care au adus un plus enorm personalitatii mele si m-au maturizat intr-un procent pe care altii nu il ating nici in zeci de ani.

V-as mai povesti multe, dar asta ar insemna sa trag cu ochiul la ce-mi rezerva viitorul. Am ajuns si eu, in sfarsit, sa fiu studenta, sa fiu la facultate. Imi place ceea ce fac, imi place ceea ce sunt, mai am lucruri de imbunatatit, mai fac si greseli din cand in cand, nu am intotdeauna dreptate, nu sunt cea mai buna…dar nici nu vreau sa fiu…

Sunt doar o marioneta care joaca pe scena vietii, luandu-si din cand in cand firele vietii in propriile maini incercand sa dea un nou sens universului.

4 years or so

13 iunie 2009:

Exista unele momente in viata cand pur si simplu esti confuz, dezorientat, ai impresia ca nimic nu are sens si ca orice ai face nimic nu se va schimba. Totul pare inutil, tot ce ti se pare frumos se intampla numai in filme sau in cantece de dragoste, iar tu stai pe margine si privesti cum viata trece pe langa tine. In momentele astea de ***** incepi sa iti amintesti de anii de liceu in care aceeasi viata frumoasa si interesanta pe care ai visat-o si planificat-o pentru tine insati inca din generala iti zambeste frumos din celalalt capat al culoarului, iar tu stai dezamagita in fata usii laboratorului de fizica asteptand pe proful de romana sa vina cu vestitul lui catalog visiniu sa iti mai dea o runda de tremurici si picaturi mici de apa in spate. Iti amintesti de clipele in care ieseai dupa 7 ore de chin din acelasi laborator de fizica, infometata, gandindu-te la dezordinea ce te asteapta in minunata camera de camin care te-a gazduit timp de vreo trei ani, iar la capatul scarilor te asteapta cu o noua runda de zambete sarcastice si subtile tipul ala dragut din clasa paralela impreuna cu prietenul lui, probabil cel mai bun, doi narcisisti, care stiu numai sa suceasca mintile fetelor si sa isi cumpere haine la moda din mall-urile din bucuresti cand mergeau pe acolo cand aveau parintii afaceri in oras. Lasai umila privirea in jos, te faceai ca nu observi si ca nu iti pasa, pe scurt, luai atitudinea aia de ratusca cea urata pe care o asteptau tipii de langa scari ca sa se simta si ei inca o data bine in ziua respectiva. Nu intelegeai multe pe atunci. Stiai ca esti inteligenta, ca daca ai folosi fardurile pe care ti le-ai cumparat acu vreo doua luni impreuna cu sora ta, daca ai da o raita prin magazine si in loc de adidasi si tricouri largi ti-ai lua niste balerini draguti si o bluzita draguta care sa te puna in valoare, ai da gata orice baiat care ar trece pe langa tine (in special pe tipii limitati de la capatul scarilor), iar miss preuniversitaria de anul asta(si cea anul trecut, de fapt) ar fi zero pe langa tine (ok, nu chiar zero, 5 din 10 sa zicem), dar iti lipsea ceva. Stiai asta, ai fi vrut ca totul sa se schimbe, doar ai visat intotdeauna ca la varsta asta sa iti traiesti altfel viata, ca drumul de la liceu pana la camin sa il faci altfel, iar holurile liceului sa nu mai fie un calapod de care treci mereu de parca ai fi tu condamnatul in loc sa fii calaul, ti se parea ca te straduiesti din rasputeri sa schimbi ceva, sa desenezi totul in asa fel incat sa coincida cu schitele tale din generala, dar nimic nu iti reusea. Poate ceva din trecut, poate ceva din viitor, poate chiar prezentul nu te lasa sa mergi mai departe, sa uiti, sa ierti, sa iei viata de mana si sa incepi sa o traiesti. Pe atunci te simteai inutila, credeai ca toata viata va fi asa, ca daca ti-a inselat increderea primul om la care ai tinut cu adevarat, fara sa ii ceri nimic in schimb, fara sa ii vezi defectele, fara sa iti pese ce credeau ceilalti, la fel vor face toti ceilalti. Vroiai sa treci singura prin viata, sa nu mai crezi in nimeni si nimic, sa te detasezi de lume, sa obtii ce-i al tau si sa stii ca ai facut asta singura fara sa fii datoare nimanui, fara sa iti ceara nimeni nimic inapoi. Vroiai sa ii trimiti pe toti naibii, sa te concentrezi pe oamenii care tin la tine cu adevarat si sa faci totul pentru ei. Vroiai sa negi tot ce se intamplase pana atunci, sa uiti fara sa ierti, sa uiti cand inca mai sperai. Si ai reusit sa faci asta timp de patru ani. Ai reusit sa te inchistezi in lumea ta, sa nu lasi pe nimeni inauntru, sa iti amintesti din cand in cand de trecut, sa nu dormi o noapte crezand ca totul se va transforma intr-o poveste la miezul noptii si vei reusi in sfarsit sa schimbi ceva. Apoi te trezeai dimineata si o luai de la capat in lumea ta mica, invizibila si oarecum ostila celor din jur.

Amintirea unor momente de genul asta poate avea doua efecte aspra ta: fie te gandesti cum ai pierdut tu anii de liceu fiind o prostuta care nu isi dadea seama de ceea ce facea ea insasi cu viata ei, intri o depresie profunda si te gandesti unde ai ascuns lama aia cu care iti ascuteai creioanele in liceu, fie ranjesti frumos pe sub mustati si iti dai o runda de aplauze virtuale amintindu-ti cum mai ieri te plimbai, indiferenta, zambareata si plina de viata prin parc, iar tipul de la capatul holului mai ca nu si-a sucit gatul uitandu-se in urma ta.