Sa-ti spun eu cum sta treaba.

Ce fac "marii speakeri" pentru a-şi demonstra teoriile prin diverse experimente "făcute" pe participanţi în timpul faimoaselor lor discursuri? Îi găsesc pe cei mai... tinerei, inofensivi, naivi, care par mai "prostuţi", dintre cei prezenţi, şi îşi plasează cu mândrie şi interes (sau nu), teoriile, pe pielea acelor "copilaşi".

Un speaker bun ar cere acordul sau ar întreba persoana în cauză daca e de acord să participe sau să facă ceva, sau dacă e ok cu a fi "un studiu de caz" pentru o anumită teorie/experiment, sau ar folosi oameni care să se ofere voluntar.

Un speaker prost nici măcar nu şi-ar cere scuze daca într-un anume fel ar fi jignit/ofensat sau pus persoana respectivă într-o situaţie jenantă.

Asta se întâmplă într-o lume în care toată lumea este speaker - mai inteligent (nu... mai întelept!) decît toţi ceilalţi şi cu siguranţă unul care are ce îi învăţa pe ceilalţi chiar dacă nu are nimic de spus sau repetă chestii inteligente spuse de alţii în cărţi.

Şi ca să arăt că am învăţat şi eu ceva: Cu tot respectul, domnilor "mari speakeri"!

Sursa photo: http://www.courtoons.net/

Printre poveştile unei inimi

Astăzi m-am cufundat în citit. M-am cuibărit toată ziua printre rândurile unei cărți frumoase și ușoare - cum îmi place mie să spun cărților pe care le citești dintr-o răsuflare.  Până și pisica a stat liniştită langă mine, dormind sau privind în gol, de parcă ar fi știut că fac ceva frumos și important pentru care e nevoie de liniște. Autoarea spune că e o carte pentru fetele singure. Eu, în schimb, după ce am citit-o, aș spune că e o carte pentru toate fetele, indiferent de vârstă sau statut social. Poate mai puțin pentru cele deja măritate și fericite.   

E o carte în care cuvintele se împletesc unele cu altele formând o poveste de la care nu îți mai poți lua ochii și care îți trezesc un nesaț și o dorință acerbă de a citi tot mai mult și de a savura fiecare istorioară, fiecare învățământ și fiecare teorie înșiruite cu atâta măiestrie de Diana-Florina Cosmin. Acum, la final de zi, parcă simt părerea aia de rău când vezi ultimul episod dintr-un serial și știi că urmează vacanța de vară, iar următorul episod va fi abia la toamnă. Parcă vreau să nu se fi terminat aici și în sinea mea voi aștepta, probabil , și partea a II-a a cărții.   

E o carte care te îmbogățește.  Te îmbogățește cu un sentiment de bine, uneori cu zâmbete sau chiar râs în hohote, iar alteori cu amintiri care îți mai aduc și acum fie fluturași în stomac fie o lacrimă în colțul ochiului. E o carte din care voi păstra cu grijă o grămadă de lucruri: adevăruri și citate de care trebuie să îți mai amintești din când în când, un șir cu câteva filme și cărți puse în lista de așteptare, amintiri şi poveşti frumoase și chiar câteva locuri pe care le voi vizita cândva.  

"M-am transformat într-o contabilă a echității amoroase măsurată în minute, zile, sms-uri sau e-mailuri, care - deși nu sună romantic - spun mai multe despre sănătatea unei relații decât toate declarațiile de dragoste la un loc. [...] Timpul înseamnă, în cele din urmă, dragoste și este supremul cadou al zilelor noastre, mai prețios decât orice bijuterie sau declarație pompoasă de iubire."

"Oamenii care izbutesc să răspândească lumină peste cei din jur trebuie să se fi aflat, cândva, într-un tunel întunecat. Într-o beznă atât de densă și de grea, încât singura lumina pe care o puteau găsi era cea dinăuntrul lor. O lumină care, chiar și după ieșirea din întuneric, rămâne suficient de puternică, pentru a-i călăuzi și pe alții."

"Ca să ajungi la linia de finiș cu zâmbetul pe buze, nu trebuie să alergi, ci doar să mergi la pas, ca și cum ai face o plimbare în jurul lacului. Singura unitate de măsură care contează, dincolo de timp și de viteză, este ritmul inimii în fața frumuseților lumii. Iar bucuria sinceră, fie ea și una măruntă, de duzină, nu poate fi niciodată o pierdere de vreme."

"Adeseori avem impresia că oamenii pe care-i iubim ne ridică în brațe ca să ne protejeze. Apoi ne dau drumul, și realizăm că au făcut-o doar ca să ne amețească mai bine."

"Singurul meu secret privind reuşita unei relaţii era ca el să ma iubească într-adevăr. Iar eu să nu mă resemnez niciodată să nu-l iubesc."

"[…] un bărbat care să aibă curaj să urce pe piedestalul lui cu mine de mână. "

…sunt doar câteva din cuvintele atât de frumos aşezate împreună pentru a ajunge să aibă un sens şi un adevăr atât de bine lustruit. Restul vă las să le descoperiţi voi printre Povestile unei inimi de Diana-Florina Cosmin.

PS: Mulţumesc Georgiana pentru carte şi pentru omul frumos pe care mă laşi să îl cunosc în fiecare zi. 

Am încetat să mai simt.

Trăim într-o goană continuă. Alergăm după idealuri, după modele, după vise împlinite. Vrem mai mult, tot mai mult în fiecare zi. Facem unele lucruri de atât de multe ori încat devin automatisme. Şi apoi, pur şi simplu nu ne mai dăm seama că le facem. Tînjim după fericire, după momente frumoase, după oameni frumoşi. Iar atunci când îi avem în viaţa noastră, nu le dăm importanţă şi nici măcar nu îi observăm.

Simt că vreau să plâng. Nu pentru că îmi e greu, nu pentru că doare. Vreau să plâng de fericire, de uimire, de mila, nu ştiu. Vreau să plâng pentru că mi-e sufletul plin de sentimente, de viaţă, încat revarsă şi mă năpădesc lacrimile. Înainte mi se întampla. Destul de des. Acum - deloc. Poate viaţa mea era altfel atunci. Sau poate eram mai naivă. Poate îmi păsa mai mult de lucrurile din jurul meu. Creştem, în ani, nu neapărat în minte. Şi ne pierdem. Şi e trist. Trebuie să ne regăsim. 

Mi-am amintit.

Am dat din intamplare peste un blog. Un blog frumos, iar mai mult decat atat, un articol frumos. Un articol vechi ce-i drept, dar asa frumos. Un articol, un blog, scrise de un basarabean. Simplu, sincer, indraznet. Fara frica de a fi judecat. Fara dorinta acuta de fi cel mai bun sau de a copia pe un altul care si-a gasit succesul.  Un blog din care poti sa iti dai seama cine si cum e omul ala. Sau cel putin eu am crezut ca am putut. Un blog simplu, dar cu atata inteles. Un blog cu un blogroll imens. Majoritatea tineri frumosi, basarabeni. Tineri care ma fac sa fiu mandra de unde am pornit. Tineri care ma fac sa ma gandesc cum ar fi fost daca acum 8 ani luam o alta decizie. Ar fi fost frumos oricum, asa cum e si acum. Poate i-as fi cunoscut pe unii dintre ei. Dar acum e suficient sa le citesc blogurile si sa zambesc stiind ca Moldova ii are acolo in inima ei. Mi-am amintit de unde vine pasiunea mea, de unde atata viata in inima mea. Mi-am amintit de unde vin: un loc frumos, cu oameni si mai frumosi. Un loc numit Moldova, un loc cu o inima mare. O inima de care atatia trag in toate partile. O inima careia acum ceva timp i-au taiat capul si picioarele. O inima care totusi mai bate prin acesti tineri.

Da, m-am întors.

Da, m-am întors. Și încetați să mă mai întrebați de ce. Nu știu ce se întâmplă cu lumea sau, mai exact, cu tinerii din ziua de azi. Faptul că te întorci dintr-un oraș mai mare cu mai multe oportunități într-unul mai mic, cu mai puține oportunități și în care sunt atât de multe lucruri de construit, e cea mai mare prostie pe care poți să o faci în viața ta. Asta e părerea generală. Pot să întreb și eu de ce? 

Suntem atât de vrăjiți de mirajul orașelor mari în care ni se pare că lucrurile sunt atât de bune și atât de frumoase, că lumea e atât de educata și totul este atât de dezvoltat și de "nobil" încât uităm, da uităm să mai vedem frumuseţea orașelor și lucrurilor din jurul nostru, uităm să vedem oportunitățile din orașele noastre mici. Oportunități care, într-adevăr, nu apar pe bannere și city light-uri imense, nu sunt publicate în nu știu câte ziare și pe nu știu câte site-uri de joburi sau oportunități. Oportunități care nu te fac om mare, cu salariu mare, care simte o mândrie enormă când își pune pe linkedin sau facebook că lucrează la nu știu ce multinațională și speră că colegii lui de liceu vor vedea asta și vor crăpa de invidie. Oportunități care nu îți dau, într-adevăr, satisfacție materială, salariu relativ mare și un mod de viață pe care l-ai văzut cu ceva ani în urmă în filme americane și sperai să ajungi și tu așa cândva. Oportunități care nu te golesc de tine.  Oportunități care nu se văd cu ochiul liber, pe care trebuie să le simți și să crezi în ele. 

 

 S-ar putea să spuneți că sunt "cu capul" (da, au mai spus-o câțiva relativ recent), dar știu și că în Iași am câțiva omuleți care gândesc la fel ca mine și care au refuzat să plece sau chiar s-au întors și ei aici. Și știu că împreună cu acești omuleți, cândva, vom construi lucruri frumoase pentru orașul ăsta, care în trei ani cât m-a găzduit, m-a vrăjit, pentru oamenii de aici și pentru că să îl facem să ajungă la nivelul altor orașe din România. 

 

 M-am întors aici pentru mine. M-ar întors pentru liniște. M-am întors pentru oamenii mei. M-am întors pentru că aici pot să fac lucruri în care cred fără să mă pierd pe mine.

A picat curentul

25 ianuarie, 20:52

A picat curentul. Da, e intuneric. Mai am 58 de minute pe bateria de la laptop. Nu am mai scris de mult. Cred ca trebuia sa pice curentul ca sa ma linistesc si sa nu gasesc tot altceva de facut de fiecare data cand imi venea chef de scris.

E viscol afara. E vant. Vant puternic. Si e urat. E urat aici unde stau eu. E urat pentru ca e pustiu. As vrea sa fie asa doar in exterior, nu si in interior. Si e trist. E trist pentru ca lumea se schimba. Pentru ca oamenii se schimba. Pentru ca ne maturizam si vedem lucrurile altfel. Pentru ca gresim si ne e greu sa cerem iertare. Pentru ca atat de mult timp ne luptam cu increderea in noi incat atunci cand ajungem in sfarsit sa o avem ne dam seama ca am ajuns in cealalta extrema. Extrema in care egoul iti e atat de mare incat nu mai incape in camera sau nici macar intr-o caldire cu 15 etaje. Crestem si ajungem sa vrem sa fugim. Vrem sa gonim timpul, sa nu mai luptam, sa nu mai recunoastem greselile, sa le lasam in urma sperand ca nu vor mai conta si vor fi spulberate de viscolul de afara. Speram ca in cateva luni lucrurile vor sta altfel, ca vom fi fugit si vom fi ajuns intr-un loc mai frumos, cu mai putine schimbari, sentimente ranite si greseli. Adevarul e ca oricum nu poti goni timpul. Adevarul e ca daca vei fugi, fie vei privi inapoi cu regret fie va trebui sa te intorci inapoi candva, ca sa rezolvi ce ai lasat nerezolvat. Adevarul e ca locul in care esti acum sau peste cateva luni e facut frumos de tine si daca nu poti sa faci frumos locul in care esti acum, ce te face sa crezi ca in cateva luni vei reusi sa faci alt loc mai frumos? Adevarul e ca la fel cum a facut curentul, trebuie sa te opresti si tu.

Sa te opresti. Atat. Sa iti lasi egoul sa plece inainte, inapoi, unde o vrea el. Sa iti gasesti echilibrul. Sa admiti ca ai gresit. Sa iti ceri iertare. Sa plangi. Sa iti pui intrebari. Poate sa gasesti raspunsuri. Sa te impaci cu tine. Sa iti alegi culorile si sa iti pictezi drumul de acum incolo. Si apoi sa o iei de la capat.

O sa ti se intample din nou. Si o sa intalnesti din nou oameni care nu o sa merite. Si o sa iti fie greu din nou. Si o sa iti creasca egoul din nou. Si iarasi iti vei pune intrebari. Si iarasi te vei indoi de tine. Dar de data asta nu vei mai astepta sa pice curentul pentru ca sa te opresti. Te vei opri, vei inspira adanc si nu vei mai face aceleasi greseli din nou. Si vei spune 'multumesc'.

sunt 7 ani

Sunt mai bine de 7 ani. 7 ani de cand aceasta tara minunata m-a adoptat. M-a luat sub aripa ei si m-a lasat sa imi creionez viata si experientele lasandu-ma sa ii cunosc oamenii calzi, frumosi, plini de viata, cu vise indraznete, carora le pasa… Oameni cum nu stiu daca mai gasesti undeva pe acest pamant.

Cand eram mica surorile mele imi spuneau ca Romania este tara mama a Basarabiei. Cand am mai crescut, profesorul meu de romana din generala ne arata si ne amintea in fiecare zi ca Basarabia e sange din sangele Romaniei si trup din trupul Romaniei. In felul asta am ajuns sa iubesc tara asta, sa vreau sa ajung sa invat aici si sa ajung sa o cunosc asa cum este ea, cu bune si cu rele. Si uite ca am adunat 7 ani, 2 luni si 18 zile de experiente, provocari, momente care de care mai interesante si mai frumoase, clipe care de care mai intense, bucurii, impliniri si oameni frumosi. 

Multumesc, Romania, pentru tot ceea ce mi-ai oferit si pentru oamenii frumosi pe care mi i-ai dat in cale. Si nu in ultimul rand, multumesc statului roman pentru bursa pe care a avut incredere sa mi-o dea acum 7 ani :).

La multi ani,  dulce Romanie! La multi ani tuturor romanilor adevarati!