Cuvinte

A picat curentul

2012-01-26T01:34:00.003+02:00

25 ianuarie, 20:52

A picatcurentul. Da, e intuneric. Mai am 58 de minute pe bateria de la laptop. Nu ammai scris de mult. Cred ca trebuia sa pice curentul ca sa ma linistesc si sa nugasesc tot altceva de facut de fiecare data cand imi venea chef de scris.

E viscolafara. E vant. Vant puternic. Si e urat. E urat aici unde stau eu. E uratpentru ca e pustiu. As vrea sa fie asa doar in exterior, nu si in interior. Sie trist. E trist pentru ca lumea se schimba. Pentru ca oamenii se schimba.Pentru ca ne maturizam si vedem lucrurile altfel. Pentru ca gresim si ne e greusa cerem iertare. Pentru ca atat de mult timp ne luptam cu increderea in noiincat atunci cand ajungem in sfarsit sa o avem ne dam seama ca am ajuns incealalta extrema. Extrema in care egoul iti e atat de mare incat nu mai incapein camera sau nici macar intr-o caldire cu 15 etaje. Crestem si ajungem sa vremsa fugim. Vrem sa gonim timpul, sa nu mai luptam, sa nu mai recunoastemgreselile, sa le lasam in urma sperand ca nu vor mai conta si vor fi spulberatede viscolul de afara. Speram ca in cateva luni lucrurile vor sta altfel, ca vomfi fugit si vom fi ajuns intr-un loc mai frumos, cu mai putine schimbari,sentimente ranite si greseli. Adevarul e ca oricum nu poti goni timpul.Adevarul e ca daca vei fugi, fie vei privi inapoi cu regret fie va trebui sa teintorci inapoi candva, ca sa rezolvi ce ai lasat nerezolvat. Adevarul e calocul in care esti acum sau peste cateva luni e facut frumos de tine si daca nupoti sa faci frumos locul in care esti acum, ce te face sa crezi ca in catevaluni vei reusi sa faci alt loc mai frumos? Adevarul e ca la fel cum a facutcurentul, trebuie sa te opresti si tu.

Sa teopresti. Atat. Sa iti lasi egoul sa plece inainte, inapoi, unde o vrea el. Saiti gasesti echilibrul. Sa admiti ca ai gresit. Sa iti ceri iertare. Sa plangi.Sa iti pui intrebari. Poate sa gasesti raspunsuri. Sa te impaci cu tine. Sa itialegi culorile si sa iti pictezi drumul de acum incolo. Si apoi sa o iei de lacapat.

O sa tise intample din nou. Si o sa intalnesti din nou oameni care nu o sa merite. Sio sa iti fie greu din nou. Si o sa iti creasca egoul din nou. Si iarasi iti veipune intrebari. Si iarasi te vei indoi de tine. Dar de data asta nu vei maiastepta sa pice curentul pentru ca sa te opresti. Te vei opri, vei inspiraadanc si nu vei mai face aceleasi greseli din nou. Si vei spune 'multumesc'.

sunt 7 ani

2011-12-01T01:25:00.001+02:00

Sunt maibine de 7 ani. 7 ani de cand aceasta tara minunata m-a adoptat. M-a luat subaripa ei si m-a lasat sa imi creionez viata si experientele lasandu-ma sa iicunosc oamenii calzi, frumosi, plini de viata, cu vise indraznete, carora lepasa… Oameni cum nu stiu daca mai gasesti undeva pe acest pamant.

Cand erammica surorile mele imi spuneau ca Romania este tara mama a Basarabiei. Cand ammai crescut, profesorul meu de romana din generala ne arata si ne amintea infiecare zi ca Basarabia e sange din sangele Romaniei si trup din trupulRomaniei. In felul asta am ajuns sa iubesc tara asta, sa vreau sa ajung sainvat aici si sa ajung sa o cunosc asa cum este ea, cu bune si cu rele. Si uiteca am adunat 7 ani, 2 luni si 18 zile de experiente, provocari, momente care decare mai interesante si mai frumoase, clipe care de care mai intense, bucurii,impliniri si oameni frumosi.

Multumesc,Romania, pentru tot ceea ce mi-ai oferit si pentru oamenii frumosi pe care mii-ai dat in cale. Si nu in ultimul rand, multumesc statului roman pentru bursape care a avut incredere sa mi-o dea acum 7 ani :).

La multiani, dulce Romanie! La multi ani tuturorromanilor adevarati!

pentru Turnul Nostru !

2011-10-31T09:56:00.002+02:00

Am ajuns în Iaşi în 2008. Nu ştiam prea multe despre oraş. Ştiam doar că e plin destudenţi şi că e mai mare decat oraşul în care îmi petrecusem ultimii patru anidin viaţă. În foartepuţin timp, m-a vrăjit. Încetul cu încetul am început să îl descopăr.

Şi…pentru că acest oraş a devenit în mai puţin de 3 ani de zile oraşul meu desuflet… pentru că am acolo unii dintre cei mai buni prieteni pe viaţă… pentrucă acolo am amintiri şi momente frumoase… pentru că acolo mi-am petrecutstudenţia… pentru că vreau să mă întorc acolo cu bucurie şi cu linişte însuflet în orice moment al vieţii mele… am votat pentru Turnul Nostru.

Nu amfost de foarte multe ori în acea zonă a oraşului, dar îmi amintesc că primadată când am trecut peste pasarela de la Gară am ramas uimită de fluxul deoameni care treceau pe acolo şi de faptul că există un astfel de loc în Iaşidespre care eu nu ştiam.

Mă gândeam acum la toate oraşele în care am călătorit în ultimul an (multe oraşedin România) şi de fiecare dată mă loveam de gândul că Iaşul ar putea să o ducă mai bine, ar putea să existe mai multe investiţii în acest oras, am putea să lucram mai mult ca să îl facem mai frumos, mai bogat, mai dezvoltat.

Acum,avem posibilitatea să facem acea zona mai frumoasă şi poate chiar să auda olume întreagă de ea. Un turn al oraşului nostru. Un proiect în care cred cuconvingere, atât datorită oamenilor din spate cât şi pentru ceea ce poate să facă pentru oraşul nostru.

Ţie câtde mult îţi pasă de oraşul ţn care trăieşti?

Mai multe detalii aici: http://www.turnulnostru.ro/

Poţi votapana pe 2 noiembrie aici: https://apps.facebook.com/pepsi-romania/idea/1020

Ally McBeal

2011-10-31T01:33:00.002+02:00

Toti stim ca exista o gramada de TV show-uri cu care isi pierdvremea tinerii din ziua de azi. Asa se spune, cel putin. Eu, insa, niciodata num-am uitat la un serial sau film fara sa caut sa invat ceva din el. Dintr-ointamplare, pentru ca Grey's Anatomy intrase in vacanta de vara, am dat pesteAlly McBeal. Imi amintisem ca acu cativa ani buni, pe cand eram inca micuta, mauitam impreuna cu surorile mele la franturi din acest serial, si am zis sa vadce reprezinta. Imi aminteam ca pentru mine, pe vremea aia, era funny si cred caasta cautam si acum. Totusi, am gasit mult mai mult de atat. Desi e un serialvechi, pot sa spun ca e un film, asa cum spune si mama mea de multe ori,"de viata". Bine, mai are si el fantasmagoriile sale, dar cred caasta e ceea ce ii da mai mult farmec.

Au fost 5 sezoane cu cate 20 si ceva de episoade fiecare. Nu amnumarat zilele si orele sa vad cat timp mi-a luat sa le vad pe toate, stiu doarca dupa o zi de munca, un episod din Ally McBeal ma facea sa zambesc si sa madetasez de tot ceea ce se intampla peste zi.

A fost un serial frumos cu multe intamplari, cu multe momenteinteresante, unele incredibile si, cu multe invataturi. Iata cateva dinlucrurile care mi-au ramas intiparite mai bine datorita acestui film:

Fii tu. Fii tu indiferent de ce spun sau cred cei din jur. Fii tu si niciodata nu fi jenat de cine esti indiferent cine si ce parti din tine accepta sau iubesc ei.
Urmeaza-ti visele. Crede in ele pana la ultima suflare. Crede chiar daca o parte din tine iti spune ca niciodata nu se vor indeplini.
Nu uita niciodata de sufletul tau. Sufletul e ceea ce il face frumos pe un om si ceea ce oamenii din jur pretuiesc cel mai mult la un om.
Oamenii sunt totul. Daca nu ai oameni langa tine, esti un om pierdut. Oricat de rai nu ar fi oamenii de langa tine, oricat de nesuferiti, oricat de urati, tot mai rau ar fi fara ei.
Crede in iubire. Poate nu se va intampla niciodata pentru tine, dar simplul fapt ca poti sa crezi iti sa o picatura din ceea ce ea inseamna.
Exista coincidente. Lucrurile se intampla cu un motiv. Nu cauta motivul, ci doar accepta, iar viata iti va revela adevarurile sale in timp.
Do what you have to do. Nu intotdeauna lucrurile par sa se intample in favoarea noastra. Dar daca facem ceea ce trebuie atunci cand trebuie, la final, nu putem fi decat multumiti ca am facut alegerea corecta, nu neaparat pentru noi, cat pentru oamenii dragi noua.

E un film despre viata, greutati, iubire, alegeri, decizii, sufletsi coincidente. Daca inca nu l-ati vazut, puteti sa il incercati. Dar daca nuva prinde din primele 2 episoade, lasati-l balta si incercati altceva.

Da, si "the theme song of the movie", aici:

Click play first :).

2011-09-28T13:42:00.000+03:00

Click play first :).

Sometimeswe just have to let go. Let go and live. Just live and see what happens. Don’tover think it. Don’t question it. Don’t try to understand it. Don’t ruin it…Life is like a box of chocolates. You never really know what surprises it canbring you. And the funny one is that the most beautiful things are right nextto us all the time. It’s just that we usually fail to notice them. We fail tosee the beauty of the people we have next to us. We fail to see the beauty ofthe things we are doing. We fail to see the wonderful lessons life gives to us,no matter how painful they might be. Just stop. Stop for a few seconds, listento this nice song and… and let yourself feel. Let yourself remember aboutpeople you love and are far, far away. Let yourself remember about the momentsyou used to spend with them sometime ago. Let yourself remember about peoplethat changed your life, your perspectives, your choices. Let yourself rememberhow they made you feel and maybe find their emails and write a thank you note.Let yourself remember about people that made you feel powerful, that made youfeel that there’s nothing out there in the world that cannot be done. Do thesame for someone who needs it. Let yourself remember about people who are hereand now in your life and make you happy every day. Give them a call and letthem know how much you treasure that. See the little things in life. Begenuine. Say the truth. Be you and remember that people is all that matters.

O saptamana frumoasa!

2011-09-19T09:18:00.001+03:00

Daca cineva avea dubii, sa stiti ca incepe o saptamana frumoasa. O zi de luni inceputa la 6 dimineata. O intalnire cu un partener apoi... pregatiri pentru conferinta! Conferinta organizata de noi, cu speakeri faini si participanti si mai faini. Abia astept. Au fost multe provocari, dar am trecut peste toate. Inca doua zile si mergem in Mamaia pentru cea mai faina conferinta despre management strategic si organizational din aceasta toamna. Inca sunt multe lucruri de facut, dar ce nu faci pentru cele cateva zile de neuitat? O melodie vesela cu care imi incep saptamana, un zambet frumos pe buze si mult entuziasm. Ce vrei mai mult de atat? :D

http://www.youtube.com/watch?v=oVNBcEygJ5E&feature=BFa&list=PL6313F2948FEB32D0&lf=mh_lolz

Povestea unei veri

2011-09-01T01:01:00.001+03:00

Intr-adevar, s-a terminat, teoretic cel putin. E septembrie. In curand o sa vedem covoare aurii prin parcuri, copii jucandu-se cu frunze fosnitoare si indragostiti plimbandu-se zgomotos si aruncandu-si priviri furise pline de emotie. 3 luni au trecut asa cum nu imi imaginam vreodata ca poate sa treaca o vara. La inceput examene, facultate, alergat pentru acte si povestit cu profesori. Povesti cu portofel si acte furate, amenintari cu deportarea din tara, bani cheltuiti pe la notari, masina ridicata – eh, bine ca s-au rezolvat pana la urma.

Apoi Bucuresti. Apoi Sibiu. Apoi Predeal cu omuletii din Sibiu. Apoi Vatra Dornei cu omuletii mei dragi din Iasi. Apoi Suceava. Apoi Gura Humorului cu omuletii dragi din Suceava. 3 saptamani – 6 orase – 3 conferinte.

Apoi iarasi Bucuresti. O perioada in care lucrurile au inceput sa se aseze la locusoarele lor. Program de lucru. Prioritati. To do list in fiecare zi. Ore peste program. Cate un episod din Ally McBeal in fiecare seara. Carte citita pe metrou de acasa pana in sediu… cam 130 de pagini intr-o saptamana si un pic. Weekenduri pline si de fiecare data in alt oras.

Mai intai Constanta… am si lucrat, ne-am si distrat, ne-am si bronzat – toate in doar doua zile. Da, si am fost in Vama, pentru prima data… Road trip si timp petrecut frumos cu oameni dragi.

Apoi Brasov. Planificare, plimbari prin oras, un picut de shopping, inghetata a la “pe degeaba” J, oameni frumosi.

Apoi Sinaia. Un weekend pe care il asteptam demult si pe care, fara prea multa modestie, cred ca il si meritam. O matusa foarte draguta, cota 1400, apoi cota 2000, telescaun si fluturi in stomac, Castelul Peles, Castelul Pelisor (le-am mai vazut de doua ori, dar acuma parca aveau alt aer), Manastirea Sinaia, suveniruri, plimbari, gratar, Barajul Paltinu, badminton, road trip… si alte detalii pe care nu pot sa vi le spun.

Apoi Bucuresti si Train the Coordinators cu niste omuleti extraordinari. O conferinta care mi-a depasit cu mult asteptarile si de care o sa imi amintesc mereu cu drag.

Si apoi seara asta, in care mi-am dat seama ca maine incepe un nou capitol. A fost o vara plina in adevaratul sens al cuvantului, cu multe drumuri, oboseala, lucru… momente mai frumoase sau mai dificile. Si totusi, prima vara pe care pot sa spun ca am trait-o cu adevarat. O vara de care o sa imi amintesc mereu cu drag si cu zambet pe fata. O sa imi amintesc nu de un weekend sau o saptamana de vacanta, ci de o vara intreaga cu multi oameni frumosi, multe lucruri de invatat, multe locuri vizitate si o doza mare de multumire. Acum, la final, simt ca vreau sa spun doar atat: Multumesc!

PS: Da, si sa nu uitam, melodia verii - .ramon., pentru tine: Liquido - Narcotic .

sa nu uitam de unde am plecat

2011-05-29T14:44:00.003+03:00

Cand am venit pentru prima data in Romania m-am lovit de multe stereotipuri legate de Basarabia. Totusi, indiferent de ce spuneau oamenii, ca Basarabia e saraca, ca oamenii de acolo sunt inculti (chiar zilele trecute postase cineva pe facebook un film care denigra oamenii din basarabia – am trecut peste, se mai intampla), ca comunistii sunt la putere si distrug tara, etc, eu intotdeauna am fost mandra de Basarabia, de oamenii de acolo, de bucatica asta de pamant care se chinuie sa supravietuiasca in timpuri in care toti trag de ea in toate partile, de satul de unde am pornit si de oamenii care m-au crescut si m-au ajutat sa ajung unde sunt acum.

Nu am mai fost demult la liceul din sat, desi i-am promis doamnei Zinaida Ciobanu, una dintre cele mai bune profesoare pe care le-am avut, ca o sa merg sa ii vizitez, dar imi amintesc cu mare drag de profesorii si invatatorii mei de acasa care si-au lasat o amprenta vizibila in personalitatea mea.

Domnul Ion Iovu, profesor de Limba si Literatura Romana, omul care mi-a sadit dragostea de tara in suflet, care m-a facut sa vad realitatea si sa imi dau seama de unde venim noi ca si popor roman, un profesor pe care il voi respecta mereu pentru modul in care lucra cu elevii si pentru puterea lui de a transmite credinta si curaj pentru schimbare oamenilor din jur.

Doamna Vera Tonu, profesoara de Istorie, care a reusit sa ne arate adevarul chiar si in momente mai vitrege pentru Moldova, o profesoara pe care o voi respecta mereu pentru corectitudine si adevar.

Doamna Ioana Cigoreanu, profesoara de Limba Franceza, care a reusit sa ma invete limba franceza fara sa imi dau seama. Am invatat limba franceza atat de bine, incat atunci cand a trebuit sa invat italiana in facultate, sa imi ajunga 2 ore pentru a invata gramatica acesteia pentru a lua o nota buna in examen(gramaticile celor 2 limbi se aseamana foarte mult). O voi respecta mereu pe doamna Ioana pentru pasiunea pe care o transmitea elevilor, pentru corectitudine si valori.

Doamna Zinaida Ciobanu, profesoara de Educatie Tehnologica, care reusea in fiecare zi sa ne transmita zambet si entuziasm si dragoste de viata. O voi respecta mereu pentru modul in care lucra cu elevii, pentru corectitudine si pentru pasiunea ei pentru educatie.

Doamna Aurelia Mereuta, prima mea invatatoare, cea care m-a invatat sa scriu, sa citesc si sa numar corect, cea care m-a invatat sa vreau mereu mai mult de la mine, cea care m-a invatat cat conteaza in viata sa ai prieteni adevarati, cea care a facut din clasa a 4-a „D” cea mai buna clasa din generatie. O sa o respect mereu pe doamna Aurelia pentru natureletea ei, pentru sinceritatea si pasiunea pe care le transmitea micilor copilasi in fiecare zi. Nu stiu de ce, dar ea este unica profesoara de care imi amintesc cu lacrimi in ochi.

Domnul Grigore Sava, profesor de Geografie, care m-a invatat sa privesc viata cu alti ochi, care de multe ori ne arata realitatea crunta si adevarurile vietii reale. O sa il respect mereu pentru intelegerea pe care o oferea mereu elevilor, pentru micile glumite care mereu aduceau un zambet in sufletele noastre si pentru momentele in care stia sa ne dea cate o „palma peste fata” cand ne-o luam in cap.

Doamna Nina Braga, profesoara de Limba Engleza, care m-a invatat primele cuvinte in engleza si mi-a trezit dragostea fata de aceasta limba. Am interactionat cu ea mai putin de jumatate de an si nici ea nu stie asta, dar tot ce stiu eu acum in engleza si chiar si diploma de Cambridge i se datoreaza in primul rand ei, pentru ca ea a pus bazele cunostintelor mele de limba engleza, pentru ca de multe ori, chiar si in liceu, ma intorceam la caietele pe care le-am scris impreuna cu ea.

Doamna Maria Tonu, profesoara de Matematica si diriginta mea in scoala generala, care m-a invatat matematica atat de bine incat la facultate, dupa 4 ani de pauza (in liceu am facut profil uman si nu prea le-am avut cu matematica), am reusit sa iau 10 la cursul de matematica din anul I. De la ea am invatat multe lucruri despre viata si de la ea am invatat ce inseamna sa vrei sa fii cel mai bun.

Doamna Tamara Tonu, profesoara de Limba si Literatura Romana si directoarea liceului nostru, care m-a prins in clasa a V-a cum scriam ceva pe un perete al scolii (da, stiu, multi dintre voi cred ca am fost cuminte in scoala – si chiar am fost, dar am avut si eu momentele mele de razvratire). Imi amintesc si acum cum tremuram si cum imi era frica ca o sa ii spuna mamei si cum mi-am murdarit manusa de creion cand m-a pus doamna Tamara sa sterg ce era scris pe perete, si cum ma gandeam dupa asta ca am avut noroc ca am scris doar cu creionul si nu cu pixul, si cum imi era rusine de cei care se adunasera atunci in jurul meu si asistau la mustrarile pe care mi le dadea doamna directoare. Dar a trecut si acum imi amintesc cu drag de lectia pe care am primit-o atunci. Desi am avut momente cand nu imi placea de doamna Tamara in scoala – ca orice elev de altfel, acum, cand am mai crescut si mi-a mai venit mintea la cap, o respect pe doamna Tamara pentru corectitudinea de care a dat mereu dovada si pentru tot ce a facut pentru liceul nostru (si sa stiti ca nu sunt putine aceste lucruri).

Poate vi se pare ciudat ca imi amintesc de acesti oameni, poate putini o fac, dar pentru mine conteaza enorm de mult de unde am pornit si tin sa le multumesc pentru toate lucrurile care m-au invatat si pentru tot efortul pe care l-au depus pentru ca noi sa ajungem oameni. Sunt sigura ca nu as fi acum unde sunt daca in locul lor erau alti oameni.

Va multumesc din suflet, dragi profesori si sa stiti ca imi voi aminti mereu cu mare drag de voi, iar cand voi avea ocazia o sa vin si prin sat sa va vizitez si sa vad ce mai faceti.

I took the first step...

2011-05-06T23:32:00.005+03:00

La sfarsitul articolului trecut scriam ca Faith is taking the first step even if you don’t see the whole staircase . I took the first step. Am facut primul pas, desi imi era o frica de imi venea sa ma ascund intr-o gaura de soarece si sa nu mai ies de acolo niciodata.

Da, am venit in Bucuresti. Mi-l inchipuiam altfel. Cu strazi urate si murdare, cu cerul mereu intunecat si cenusiu, cu oameni incruntati si grabiti, cu oameni dubiosi pe strada, cu o gramada de “fitze”.Pe scurt, un oras rece. E ciudat, dar dupa aproximativ o luna, il vad altfel. E un oras frumos. E verde. E luminos si soarele imi bate in fiecare dimineata in geam si imi face ziua mai frumoasa. Strazile sunt diferite, mai curate, mai murdare, mai ciudate, mai putin ciudate. Regulile de circulatie par a fi altele, iar claxoanele sunt mereu pe agenda zilei. Ador metroul. Nu stiu de ce. Mi se pare un lucru extraordinar, surrealist, de parca nu ar fi din lumea asta, de parca as trai in viitor. Imi place ca mereu iti pui mintea la contributie pentru a te descurca printre statiile de metrou si legaturile dintre ele. Imi place ca aproape peste tot exista indicatoare si aproape intotdeauna poti sti pe ce strada te afli. Imi place ca mi-am cumparat harta Bucurestiului si am reusit sa o folosesc. Imi place ca gasesti aici tot felul de locuri, care de care mai customizate pe gusturile clientilor si care de care mai interesante. Imi place ca in drum spre birou sau oricand am de mers pe jos pot sa fac window shopping si sa vad atatea lucruri frumoase in vitrinele magazinelor. Imi place ca mereu, oriunde te-ai afla, gasesti de unde sa iti iei de mancare. Imi place ca am chiar langa birou un mini restaurant care face niste carto full geniali. Imi place ca am de mers pe jos de la metrou pana acasa si am timp sa imi pun gandurile in ordine si sa am macar jumatatea aia de ora linistita cu adevarat. Imi place ca vanzatorii de la magazine sunt amabili. Imi place cand vad dimineata copilasi mergand la gradinita cu parintii lor, care la varsta de 5-6 ani tin usa la lift daca te vad venind sau iti deschid usa si te lasa sa treci. Imi place cand vad oamenii citind carti in metrou. Imi place ca vad mai multi oameni zambind decat oameni incruntati. Imi place ca oamenii nu se imbulzesc pe scarile rulante si nici in pasajele dintre liniile de metrou. Imi place ca mai exista si oameni buni care te ajuta sa iti parchezi masina cand ai nevoie de ajutor.

A inceput sa imi placa Bucurestiul. Inca imi e dor de Iasi. Inca imi e dor de casa. Dar parca zilele nu mai sunt atat de grele, cerul pare mai senin chiar daca ploua, viata pare mai frumoasa indiferent de ce se intampla, iar viitorul nu mai e atat de scary.

It's freaking scary...

2011-03-21T10:12:00.002+02:00

Da. Titlul zice bine. E a naibii de greu. Si e scary. Mai mult de un an in Bucuresti, orasul despre care spuneam acum ceva timp ca nu imi place deloc si ca nu o sa traiesc niciodata acolo. Mai mult de un an fara omuletii mei din echipa, fara omuletii mei din EB, cu alti omuleti foarte diferiti, dar foarte faini in acelasi timp. Mai mult de un an facand lucruri atat de mari, crescand o tara si gandind la un cu totul alt nivel. E scary…

Mai am mai putin de 2 saptamani pana plec. E ultima saptamana in AIESEC Iasi. Ultima saptamana cu omuletii din echipa de finance. Ultima saptamana. Joi – ultima sedinta. E greu. Dar o sa trecem si peste asta.

O saptamana de discutii cu profesori despre absentele mele din urmatoarele doua luni si despre cum vreau, totusi, sa imi dau licenta anul acesta. Hope it is possible. E luni dimineata si ma inarmez cu energie pozitiva si incredere. It’s gonna be ok in the end, and if it is not ok, it is not the end – o sa dau licenta in februarie =)).

O sa fie o saptamana frumoasa si plina care se va termina cu un weekend la Sucevita, la EB Days-ul omuletilor din Suceava. Abia astept sa ii vad, sa ii cunosc mai bine si sa lucram impreuna.

Apoi doua zile la Bucuresti si apoi ultimele zile in AIESEC Iasi. Va fi frumos si voi plange in ultima zi. Dar orice sfarsit e un nou inceput si trebuie sa mergi mai departe cu incredere.

"Faith is taking the first step even when you don't see the whole staircase."

then give the world the best you have...

2011-02-28T01:50:00.002+02:00

Ce inseamna sa iti pese de oameni? Sa fii acolo pentru ei? Sa ii mai intrebi din cand in cand ce mai fac? Sa fii atent la cum se simt si la ce li se intampla si sa le faci un lucru dragut pentru ca sa ii faci sa se simta mai bine? Sa spui sau sa nu spui anumite lucruri pentru ca stii ca s-ar putea sa ii raneasca sau sa ii deranjeze? Sa ii ajuti neconditionat? Sa ii ajuti si sa fii acolo chiar si atunci cand nu iti cer asta? Sa simti impreuna cu ei? Sa te bucuri si sa fii trist impreuna cu ei? Sa ii intelegi? Sa le intelegi sentimentele si trairile? Sa le spui cat inseamna ei pentru tine atunci cand simti ca au nevoie de asta sau ca momentul o cere? Sa ii faci sa inteleaga daca au gresit? Sa le spui si sa arati ca iti pare rau in cazul in care ai gresit tu? Sa iti pese, sa te atinga lucruri, sa intelegi si sa simti?

Sunt multe lucruri insirate mai sus, cand totul inseamna, de fapt, sa te gandesti mai putin la “who gets the credit”, sa incerci sa te gandesti mai putin doar la tine, macar pentru cateva secunde, sa iti dai seama ca nu esti doar tu in lumea asta.

Poate parea pueril si foarte simplist ce am scris mai sus, dar adevarul e ca tot mai multi oameni uita sa fie oameni, uita sa mai ofere si cer fara sa merite. Si cel mai trist e ca ei chiar primesc…

“ Then give the world the best you have, and the best will come back to you…”

an hour

2011-02-23T13:13:00.003+02:00

An hour, one hour, can change everything. Forever.

An hour can save your life. An hour can take it away from you.

An hour can change your mind.

Sometimes, an hour, is just a gift we give ourselves.

For some, an hour can mean almost nothing.

For others, an hour makes all the difference in the world.

But in the end, it's still just an hour. One of many... many more to come.

Sixty minutes. Thirty six hundred seconds. That's it. And it starts all over again.

Sunt fericita...

2011-01-19T11:41:00.004+02:00

A fost ideea Marinei... Ne-a intrebat ce ne face fericiti... Mi-a luat 10 minute - un sfert de ora sa raspund... Am zambit si am recitit lista de vreo 5 ori pana acum... Si o s-o recitesc ori de cate ori o sa simt ca sunt la pamant sau cand o sa am nevoie de un zambet:

Sunt fericita cand il vad pe nepotelul meu razand cu pofta...

Sunt fericita cand o vad pe mama zambind si multumita...

Sunt fericita cand vorbesc cu tata despre politica, economie sau nimicuri...

Sunt fericita cand o vad pe sora mea entuziasmata de viitor...

Sunt fericita cand ma suna sora mea si imi povesteste tot felul de lucruri de prin lume si radem impreuna...

Sunt fericita cand primesc pachet de acasa si mananc bunataturi...

Sunt fericita cand ma plimb prin ploaie prin parcul gol si ma gandesc la de toate...

Sunt fericita cand afara e zapada...

Sunt fericita cand imi amintesc de prima mea dragoste :) .....

Sunt fericita cand ajut pe cineva neconditionat...

Sunt fericita cand imi vad omuletii din echipa...

Sunt fericita cand apas acceleratia la maxim si incepe sa imi fie frica...

Sunt fericita cand imi cumpar chestii la care visam demult...

Sunt fericita cand cumpar cadouri...

Sunt fericita cand mut mobila in camera...

Sunt fericita cand ma joc cu pisicile mele de acasa...

Sunt fericita cand merg cu ai mei la padure, la aer curat, si ne odihnim si glumim si povestim si ne simtim bine...

Sunt fericita cand ma uit cu ai mei la filme si facem comentarii si discutam personaje...

Sunt fericita cand mi se fac surprize...

Sunt fericita cand primesc cadouri de ziua mea...

Sunt fericita cand ma trezesc dimineata cu chef de viata si reusesc sa fac tot ce mi-am propus...

Sunt fericita cand dorm la amiaza...

Sunt fericita cand o vad pe Nico si povestesc cu ea...

Sunt fericita cand oamenii au incredere in mine...

Sunt fericita cand aud valurile marii si ma plimb pe plaja si visez...

Sunt fericita cand zambesc unui copil si imi zambeste inapoi...

Sunt fericita cand fac castele de nisip cu nepotelul meu...

Sunt fericita cand pot sa ajut un sarac...

Sunt fericita cand ma gandesc la voi... (EB 10-11:) )

Sunt fericita cand oamenii mei dragi sunt fericiti...

Multumesc, Marinush!

Oameni...

2010-11-09T23:35:00.003+02:00

Acest articol este despre oameni. Despre oameni frumosi care prin simpla lor prezenta in viata ta, ti-o fac mai frumoasa. Despre oameni care te fac sa zambesti, care iti fac fiece clipa sa fie mai valoroasa, care iti aduc lacrimi de bucurie in ochi si care te fac sa intelegi ca ceea ce faci merita si are un rost undeva la un capat de lume.

Acest articol este despre 9 oameni. 9 oameni minunati, care la sfarsitul saptamanii trecute mi-au dat 4 dintre cele mai frumoase zile pe care le-am trait in viata mea. Oameni pe care nu o sa ii uit niciodata si care o sa ramana mereu oamenii care mi-au dat directie in niste momente extrem de dificile.

Homegroup-ul 3 de la Agenda de oldies, homegroup-ul meu, de care am avut grija in cele 4 zile de conferinta: Adee, Adela, Amalia, Mada, Ioana, Alis, Dani, Silviu si Tudor... Mi-ati ramas dragi dupa conferinta asta, si simt ca sunt cu un pas mai aproape de fiecare din voi. S-au intamplat lucruri frumoase in timpul conferintei, pe care va rog din tot sufletul sa nu le uitati.

Sa va urmati visele. Oricat de mari si ciudate ar parea. Credeti in ele. Pregatiti-va pentru ele. Vedeti-le realizate!

Nu lasati pe nimeni, niciodata sa va descurajeze. Intotdeauna voi veti fi cei care vor sti cel mai bine ce e de facut si ce directie trebuie urmata.

Credeti in oameni. Credeti in voi. Fiti unul alaturi de celalalt si atunci veti putea atinge infinitul.

Voi mi-ati facut conferinta, mi-ati dat putere sa merg mai departe, mi-ati aratat care sunt lucrurile care conteaza cu adevarat in viata, m-ati ajutat sa cred din nou in oameni... si pentru asta va multumesc din suflet.

Va pup si va imbratisez cu drag,

facilitatorul vostru, Iulia

Aerul de acasa...

2010-10-18T08:28:00.002+03:00

Au trecut 6 ani. Nu e nici mult si nu e nici putin. 6 ani in care am petrecut cu ai mei sarbatorile si atat. Nici nu stiu daca au fost 30 de zile cumulat pe an in care am fost langa ei, le-am ascultat ofurile, ne-am bucurat impreuna de viata, am savurat alaturi momentele fie grele fie bune ale vietii. Anul acesta am fost acasa si de ziua mamei si de ziua tatalui. Am urcat in masina si am condus 3 ore pana acasa pentru ca peste alte 7-8 ore sa ma intorc inapoi in Iasi pentru ca aveam chestii de facut. A fost frumos si emotionant sa vad cum le sclipeau ochii de bucurie cand ma vedeau acasa langa ei ca sa ciocnim un pahar de sampanie.

Ieri am primit pachet de acasa. A fost bucuria aia de a deschide o cutie in care stii ca o sa gasesti ceva frumos si bun. A fost ca bucuria unui copil mic atunci cand isi gaseste cadoul de la Mos. Totul parea atat de bun si gustos... pentru ca era de acasa. Pana si foile de ziar vechi aratau altfel... Chiar daca stii ca o sa le arunci la gunoi, tot le strangi frumos si le pui deoparte. E aerul ala de acasa pe care il simti si de la sute de kilometri distanta. E aerul ala care iti aminteste ca nu esti singur pe lume si ca merita sa lupti in continuare indiferent cat de greu ar fi. E aerul care iti aminteste ca timpul se scurge impotriva noastra si ca trebuie sa pretuim ceea ce avem acum pentru ca mai tarziu s-ar putea sa fie prea tarziu...

O melodie pe care o ascult mereu cu lacrimi in ochi si care imi reaminteste intotdeauna de lucrurile care merita cu adevarat: Stefan Hrusca - Ruga pentru parinti

Se spune ca paradisul e undeva sus

2010-10-11T23:34:00.004+03:00

Timpul trece. De fiecare data in acelasi ritm. Secunda dupa secunda, minut dupa minut, saptamana dupa saptamana, an dupa an... Asa incat ne trezim intr-o zi cand ne dam seama nu mai avem 18 ani, cand simteam ca toata lumea e a noastra si visam la cariera, familie sau orice altceva, ci ca avem 22, un planner cu fiecare spatiu ocupat, o agenda plina de notite si mind maps, un laptop in care trebuie odata si odata sa facem curatenie, prieteni pe care ii vedem tot mai rar, sedinte dupa sedinte, planificari, strategii, proiecte, echipe, provocari, o gramada de temeri si al naibii de mult tupeu. O viata plina si frumoasa in felul ei si la care, ca sa fiu sincera, chiar am visat cand aveam 16-17 ani. Unii ar putea spune ca e prea mult pentru varsta asta, ca ar trebui sa mai lasam loc si de viata personala, poate un pic mai mult timp liber, eventual distractii. E adevarat ca uneori ma simt complesita, ca imi vine sa imi iau lumea in cap si sa plec undeva unde sa nu ma gaseasca nimeni, sa nu mai sune telefonul, undeva unde nu ar exista inboxuri cu 30-100 de mesaje necitite care asteapta reply. Totusi, asta e doar un sentiment de moment, e o clipa in care partea mai slaba din tine iti spune sa cedezi. Daca esti omul care cedeaza de obicei, o vei face si acum. Daca nu, vei ramane, vei face fata provocarilor, vei lupta, iar intr-un final iti vei da seama ca asta e stilul tau de viata si ca altfel nu ai putea trai si nu ai mai fi tu insati.

Astazi, spre seara, dupa ce am terminat o sedinta, pe la ora 5 si ceva, mergeam spre masina ca sa merg acasa sa mananc ceva si apoi sa ma intorc inapoi la facultate. Mergeam cu ochii in pamant gandindu-ma la ce am discutat la sedinta, la cate mailuri am de trimis, la ce am de facut a doua zi... Din intamplare, am privit inainte, dar un pic mai sus de linia orizontului. Ce am observat a fost un cer senin si atat de frumos si linistit asa cum numai in copilarie vazusem, atunci cand mergeam cu mama, vara pe camp. Era un albastru atat de curat, impresarat putin de tot cu niste dungi albe de la niste norisori imprastiati, ca si cum acolo ar fi fost intr-adevar un loc pe care lumea il numeste paradis. In momentul ala mi-a zburat absolut tot din minte si un zambet rebel mi-a aparut pe chip. Am zambit si mi-am dat seama ca am uitat de ceva timp sa mai zambesc din suflet, sa privesc spre cer, spre soare, sa ma bucur din nimicurile vietii, sa nu mai privesc doar lucrurile de aici, de jos, de pe pamant, care sunt in fiecare zi la fel de gri si la fel de neschimbate ci sa vad mai mult de atat, sa privesc si sa inteleg dincolo de aparente. Azi am facut asta fara sa vreau, iar de maine imi propun sa se intample mai des.

Astazi nu am timp

2010-06-23T01:50:00.002+03:00

E astazi in fiecare zi. De dimineata de la 5 pana noaptea la 12 cand vine un nou astazi. Fiecare astazi e special in felul sau, fie ca ploua de dimineata sau ca te trezesc razele ghiduse ale soarelui. Fie ca trebuie sa te bati cu birocratia celor de la telefoane sau ca ai de citit o carte de 300 de pagini intr-o singura zi. Fie ca esti entuziast, dar entuazismul iti e omorat de cineva care nu gaseste 5 minute pentru tine sau ca esti atat de debusolat incat iti amintesti dupa ce ai iesit din casa ca ai uitat sa te speli pe dinti. Uneori insa, ai nevoie de un astazi diferit. Un astazi in care sa iti permiti sa fii altfel, altfel decat cum se asteapta toata lumea sa fii.

Astazi nu mai am timp de cei care nu au timp pentru mine. Astazi nu mai am timp sa iti ascult replicile taioase. Astazi vreau sa uit de tine si de smiorcaielile tale. Astazi nu mai am timp de responsabilitati. Astazi nu am timp sa simt decat atingerea usoara a vantului si sarutul dulce al razelor de soare. Astazi nu am timp sa imi amintesc de voi. Astazi nu am timp de probleme si nici de solutii. Astazi nu am timp de oameni mari. Astazi nu am timp sa raspund la telefon. Astazi nu am timp sa planific si nici sa evaluez. Astazi nu am timp de laptop. Astazi nu am timp de bani, cariera, viitor, viata profesionala si nici macar personala. Astazi nu am timp sa cobor cu picioarele pe pamant. Astazi nu am timp sa ma machiez sau sa dau atentie oamenilor de pe strada.

Astazi nu am timp decat pentru mine. Am timp sa merg in Gradina Botanica si sa ma plimb pana se arata o dunga rosie la atingerea cerului cu pamantul. Astazi am timp sa ma plimb prin ploaie fara sa imi fie frica ca o sa racesc. Astazi am timp sa imi uit telefoanele acasa. Astazi am timp sa iti zambesc si sa ma intorc sa plec. Astazi am timp sa o sun pe mama si sa stam ore intregi vorbind despre nimicuri. Astazi am timp sa ii scriu o scrisoare surorii sa ii povestesc ce am mai facut in ultimul timp. Astazi am timp sa merg sa aprind o lumanare la biserica. Astazi am timp sa ma plimb prin magazine ca sa ii cumpar un cadouas nepotelului meu. Astazi am timp sa privesc un copil razandu-i mamei sau bunicilor. Astazi am timp sa iti spun adevarul. Astazi am timp sa fiu eu. Astazi am timp sa conduc cu 60 la ora si muzica la maxim. Astazi am timp sa visez. Astazi am timp sa ma rup de realitate.

Astazi nu am timp decat pentru mine.

Tu cand ai avut ultima data un astazi diferit?

She will create her happy ending...

2010-06-17T01:04:00.006+03:00

Voia sa opreasca timpul in loc. Credea ca nu mai existau sentimente, ca totul nu era decat o minciuna in care toata lumea credea doar din cauza filmelor alea americane cu final fericit. I se parea ca intreg pamantul traia intr-o utopia si nimeni nu isi dadea seama de acest lucru. A fost ranita. Cicatricea era prea adanca si sangera mai des decat ar fi prescris orice doctor. Rana era mult prea aproape de inima pentru a fi rezolvata cu o singura operatie. Petele de pe camasa verzuie a fetei erau atat de putin vizibile, incat prea putini oameni si-ar fi putut da seama de ceea ce s-a intamplat cu viata ei.

De cateva luni nu mai era ea insasi. Era ca si cum ai avea o febra musculara care nu te mai lasa sa te ridici de pe scaun. Ea avea febra la muschii inimii. Inima ei nu mai voia sa bata ca inainte. Nu mai voia sa creada. Nu mai voia sa spere, sa viseze. Incetase de mult sa mai pompeze sange curat si inocent. Acum nu mai pompa decat durere si ignoranta. A suferit prea mult si nu merita. A plans, dar lacrimile nu pareau decat sa faca rana sa usture mai tare. A dat cu pumnii in perna, dar nu a obtinut nimic altceva decat niste bule de praf. A incercat sa tipe in sinea ei ca sa nu o auda nimeni, dar asta nu a provocat decat un sir de tuse uscate si innecacioase. A incercat sa povesteasca, sa uite, sa nu ii mai pese, dar nimeni nu parea sa o inteleaga, nici macar propriul suflet sau propria ratiune.

A renuntat intr-un final sa mai incerce. Se resemnase. Se obisnuise cu durerea. Se obisnuise cu gandul ca niciodata nu mai poate fi asa frumos cum a fost o data. Trecea prin lume stearsa si lipsita de vlaga, zambind tuturor cu ochi ei mari si plini de suferinta. Facea totul din automatism, iar uneori uita sa faca ce avea de facut. Inainte obisnuia sa asculte oamenii si sa ii faca sa se simta mai bine. Acum nu mai credea ca poate face asta. Inainte era plina de viata, iar entuziasmul din firea ei il simteai la mii de kilometri distanta. Acum ii puteai simti doar cearcanele ingrozitoare cand trecea prin capatul holului. Inainte era omul cu solutiile. Acum era omul care tacea cu privirea pierduta in spatiu. Inainte era fata in ochii careia puteai vedea licariri de diamant. Acum era fata cu pleoapele lasate care nu mai credea in nimic, care nu mai credea in viitor.

Si totusi, cand a ajuns sa nu mai creada in nimic, acel nimic i-a aratat in ce sa creada.

To be continued…

Ce ii face pe oameni fericiti?

2010-06-09T07:50:00.004+03:00

AIESEC te invită pe data de 13 iunie 2010, ora 10:00 la "Th!nk - idei discursive", eveniment organizat în parteneriat cu TEDx Iaşi, cu prilejul celei mai mari conferinţe internaţionale a verii, IASHINGTON 2010!

Speakeri precum Ada Roseti, Răzvan Crişan, Valy Greavu, Vali Tătar sau Adrian Rândaşu, vor încerca să iţi răspundă într-o manieră cât mai personală la întrebarea "Ce ii face pe oameni fericiţi?". În plus, invitatul surpriză iţi va schimba cu siguranţa perspectiva asupra conceptului de fericire, făcându-te să iţi aminteşti de lucrurile cu adevărat importante.

Pentru a participa la eveniment, te rugăm să te înscrii completând formularul pe care il gasesti aici: http://iashington.org/think

Taxa de participare este de doar 30 de lei.

Hai la discutii "live"!

2010-05-31T16:37:00.004+03:00

De invitatii nostri ai mai auzit sau i-ai mai vazut la televizor, ai mai auzit si subiectul asta, insa AIESEC Iasi te invita la ceva diferit.

Joi, 3 iunie 2010, ora 14:00, in amfiteatrul B1 din FEAA, organizam sesiunea de comunicari "Dialoguri interculturale" in parteneriat cu Alianta Civilizatiilor.

Pe scurt, evenimentul, desfasurat si in alte centre universitare mari, isi propune sa informeze asupra diversitatii culturale si importantei legaturilor interculturale in societatea noastra.

Vorbitorii invitati in Iasi sunt Doctor Cristian Andrei și Directorul departamentului Socio-economic, Mircea Mocanu.

Ai spune "pas" la a te intalni cu ei la o discutie pe o asa tema?Be there!

+365

2010-05-28T00:53:00.002+03:00

Inca 365 de zile. 365 de mici realizari. Parca imi amintesc ziua de 28 de anul trecut. Era cald afara. Era un soare arzator si o toropeala de nedescris. Stiu ca eram in sesiune, ca de obicei. Acum cativa ani am avut teza la romana de ziua mea si imi amintesc ca m-a lasat domnul Pop sa imi aleg numarul subiectului. Acum, la facultate, am examene de obicei. Cred ca e primul an cand nu sunt nici in sesiune si nu am nicio lucrare de ziua mea. Revenind. Era o zi frumoasa de sfarsit de primavara, sau, mai degraba, de inceput tarziu de vara. Imi amintesc de Ina si de omuletii de pe finante cum mi-au cantat Sa traiasca mata in parc la balena. Imi amintesc de colegele de camera care mi-au facut o surpriza foarte placuta. Imi amintesc de flipchartul din sediu unde toata lumea imi spunea La Multi Ani. A fost o zi frumoasa. A fost o zi in care mi-am promis ca nu o sa fiu trista, ca nimic nu o sa imi strice dispozitia, ca o sa zambesc mereu si o sa fiu plina de viata. Asa a si fost.

Anul asta stiu ca o sa fie la fel. De fapt, deja e la fel. Am primit nu mai stiu cate mesaje, cateva telefoane (presupun ca restul o sa urmeze maine ziua), imbratisari de la colegele de camera si chiar si mici cadouase. Toate lucrurile astea imi arata ca exista oameni carora le pasa de mine, ca ceea ce fac zi de zi nu este in zadar, ca viata mea are, totusi, un sens.

Astazi este ziua mea, din nou o zi frumoasa de primavara, dar care nu ar mai fi la fel de frumoasa daca nu ati fi voi toti alaturi de mine, daca voi nu ati exista in viata mea. Un multumesc mare de tot pentru voi, cei care imi faceti ziua mai frumoasa in fiecare zi, care imi sunteti alaturi atunci cand am nevoie, care imi ascultati aberatiile cand sunt obosita, care ma faceti sa vad partea buna a lucrurilor atunci cand e nevoie sau ma intoarceti cu picioarele pe pamant atunci cand ajung sa zbor prea sus, care imi daruiti un pic din timpul sau inimile voastre in fiecare zi (chiar daca nu stiti asta), care faceti ca viata mea sa fie exact asa cum este!

I would thank you from the bottom of my heart, but for you my heart has no bottom.

Plina de viata, va las cu o melodie pe masura... Natasha Bedingfield - Pocketful of sunshine

Choose your way

2010-05-25T15:26:00.002+03:00

Traim. Respiram, si asta ne arata ca inca suntem vii, ca ducem o viata, mai mult sau mai putin frumoasa, ca exista un coltisor in lumea asta mare numai pentru noi. Zi de zi, mergem la facultate sau la serviciu sau stam si ne tolanim in pat o zi intreaga, ne plimbam sub cerul limpede si albastru sau stam cu nasul in calculator, visam la lucruri pe care inca nu le avem si vrem sa le avem candva in viata noastra sau trecem la actiune si facem ceva concret in privinta asta, facem pe cineva fericit sau facem pe cineva sa planga, invatam pentru un examen sau il lasam in voia sortii, sunam un vechi prieten sa vedem ce mai face sau il lasam pe el sa ne sune, ne sunam parintii sau uitam sa le trimitem macar un mesaj, ne ridicam dimineata din pat zambind sau suntem posomorati si stricam ziua tuturor celor din jurul nostru, avem privirea calda si senina sau privim cu ura si indiferenta pe oricine intalnim in cale, suntem nepasatori sau ne doare, suntem plini de speranta sau dam vina pe toti din jurul nostru inafara de noi insine, aplicam pentru o bursa sau suntem comozi cu ceea ce avem si ne plangem mereu ca statul nu ne ofera oportunitati, oferim ajutor cand ne este cerut sau doar atunci cand primim ceva palpabil in schimb, ne amintim de Dumnezeu in fiecare seara sau doar atunci cand ni se pare noua ca avem nevoie de el, suntem mereu noi sau imbracam in fiecare zi o alta masca?

Sunt lucruri pe care tu le poti schimba, sunt lucruri pe care tu poti alege sa le faci si sa iti defineasca clipa, sunt decizii care nu iti iau mai mult de o zecime de secunda, dar care te definesc ca om. Hotaraste azi daca vrei ca alegerea sa fie a ta, acum si cu adevarat. Alege atunci cand poti si ai puterea sa alegi, pentru ca nu intotdeauna decizia va fi a ta. Choose your way, because the choice will not always be yours.

my life without me

2010-05-06T22:04:00.002+03:00

Asta este titlul unui film pe care l-am vazut acum vreo doi ani. Nu imi amintesc foarte bine despre ce era, dar numele mi-a ramas bine intiparit in minte. De ce? Pentru ca mi-am dat seama cat de bine se potriveste cu ceea ce se intampla de ceva timp in viata mea si probabil in vietile multora dintre noi.

Scurt si la subiect. De cele mai multe ori oamenii fac tot ce pot pentru a se incadra in societate, se muleaza in asa fel incat sa se potriveasca locusorului pe care l-au primit in viata printre oameni. Aici intra tot felul de lucruri pe care le facem zi de zi: suntem draguti pe dinafara desi in interior ne vine sa urlam de draci, facem cuiva pe plac doar pentru ca stim ca vom avea candva nevoie de el, nu facem ceea ce ne place sa facem ci ceea ce este bine si frumos sa facem, nu spunem cine suntem si ce ne place de fapt pentru ca altfel s-ar putea sa nu mai fim acceptati sau priviti la fel de cei din jurul nostru. Anything, just to fit in. (Multi veti vrea sa ma contraziceti, dar cu siguranta la un anumit punct si in anumite privinte imi veti da dreptate.)

Putini sunt cei care in fiecare moment al vietii fac si spun ceea ce le place sau ceea ce gandesc. Traim o viata, o viata ghidata de exterior, de cei din jurul nostru, iar noi, adevaratii noi, ramanem ascunsi undeva in frica de a nu fi acceptati, de a fi respinsi, de a parea bizari, sau de a fi catalogati. Uitam ca avem o singura viata si ca aceasta merita traita, traita de noi, nu de cei din jurul nostru.

Sa fi ajuns atat de patetici(in sensul englezesc al cuvantului) incat sa ne lasam viata sa fie traita de altii?

...sa dansezi in ploaie!

2010-04-18T10:40:00.005+03:00

Nu am mai scris de mult timp. Nu voi cauta scuze pentru ca mi-am promis sa nu mai fac asta. Am gasit doar motivul si solutia.
Voi scrie azi despre niste cuvinte extraordinare pe care le-am auzit cu ceva timp in urma de la o persoana foarte draga mie, niste cuvinte care si atunci, si acum, cand le-am auzit din nou si mi le-am reamintit, mi-au facut ziua si dimineata mai frumoase si mai luminoase. Un zambet timid m-a cuprins si mi-a venit dorul de a scrie din nou, de a face lucruri mari si frumoase atunci cand mi se parea ca toate s-au napustit asupra mea si nu ma lasa sa respir. Am langa mine o lista lunga de lucruri care trebuiesc facute, o mare parte dintre ele astazi, si o alta parte – saptamana care vine cu pasi repezi. Si asa e de cateva saptamani, sau chiar luni. Furtuni si tornade de chestii care trebuiesc facute in fiecare zi. Am supravietuit, mai usor sau mai putin usor, pana acum, si stiu ca voi supravietui si de acum inainte, insa ceea ce imi propun de azi inainte este nu sa supravietuiesc furtunii, ci sa invat sa dansez in ploaie. O sa zambesc mai mult, o sa vad lucrurile bune din viata mea si o sa le scot in fata, o sa imi amintesc mereu de ce fac ceea ce fac, o sa imi amintesc mereu ca merita si ca, de fapt, nu exista lucruri mai frumoase pe care as fi putut sa le fac astazi, aici si acum. O sa imi amintesc de omuletii care lucreaza cot la cot cu mine si de ceea ce vrem noi sa facem pentru lume. Si ziua o sa fie mai frumoasa, furtuna nu o sa mai fie asa infricosatoare, iar eu o sa am curajul sa ies sa dansez in ploaie.

„Viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni, ci sa stii sa dansezi in ploaie!”

Come and live the AIESEC experience!

2010-03-18T10:50:00.008+02:00

Explore! Experience! Evolve! http://www.aieseciasi.ro

The clock is ticking...

2010-03-18T09:17:00.006+02:00

Cand eram mica eram fascinata de America, mai exact de SUA. Toata lumea spunea ca e foarte fain acolo, ca e o societate libera, ca e "tara tuturor posibilitatilor" (in sensul bun) si ca daca mergi acolo, poti sa consideri ca ai vazut deja jumatate de lume si ca poti sa te realizezi in viata fara probleme.

Cu timpul, insa, viziunea mea s-a schimbat. Si nu de la sine, nu pentru ca a saracit SUA sau s-a transformat peste noapte intr-o tara mai putin fascinanta. Ci pentru ca au existat oameni care m-au invatat sa gandesc altfel, oameni care mi-au aratat o alta viziune asupra vietii, oameni care m-au facut sa vad ca lucrurile nu sunt numai alb si negru, ci pot fi in multe nuante de gri.

Acum un an si jumatate abia venisem in Iasi. Eram o copilita timida si neincrezatoare, care mergea pe strada gandindu-se la ce gandeau alti despre ea. O copilita pentru care conta mai mult parerea altora decat parerea proprie. O copilita care nu avea incredere in nimeni si care isi ascundea frica si timiditatea fiind rece si inchisa cu de cei din jurul ei. O copilita pentru care, la momentul respectiv, unica sansa de a ajunge undeva in viata era sa exceleze la facultate. Totul era clar. Acea copilita deja se vedea luandu-si licenta cu o nota mare, facand un master tot in Iasi si apoi mergand acasa cu niste diplome in mana care nu ar fi ajutat-o sa faca mare lucru.

La ineputul lui octombrie 2008, totusi, lucrurile au luat o alta intorsatura. Asa s-a intamplat ca in una din zile, in mainile acelei copilite a ajuns un flyer. Scria AIESEC pe el si multe alte chestii interesante. Scria si o data si o locatie cand ar fi putut sa afle mai multe despre ce insemna AIESEC. Era intr-o miercuri seara, la ora 20:00. Imi amintesc si acum cum am intrat cu sfiala in amfiteatrul plin de oameni si am m-am asezat pe un scaun mai prin spate, cautand speriata un chip cunoscut. Imi amintesc franturi din ce s-a intamplat in seara aia. A vorbit Anca, apoi Iulian, apoi Adi Randasu si Dan Schipor, cred. Am ramas fascinata de Anca, care parea sa aiba, nu stiu, vreo 18 ani, si vorbea cu atata libertate si entuziasm in fata unui amfiteatru cu mai mult de 100 de oameni in el. Mi-am zis ca o sa intru in AIESEC si o sa ajung si eu la fel. Mi-a mai placut si o istorioara de-a lui Dan Schipor, despre un batranel si nepotul lui, istorioara care si azi ma face sa merg mai departe atunci cand pare ca nu mai pot. A doua zi am trimis formularul de aplicare. Am fost chemata la interviu. Am fost acceptata. Nu stiam ce inseamna. Nu stiam how big it was. Nu stiam cat o sa ma influenteze si cat de mult o sa imi schimbe viata.

A urmat un an frumos. Un an cum nu m-am gandit niciodata ca o sa fie primul an de facultate.

In decembrie 2009 am intors inca o pagina. Am inceput un capitol nou, tot in AIESEC, tot in organizatia care timp de mai mult de un an de zile fusese viata mea. O experienta noua, care stiu ca va schimba multe pentru mine si pentru oamenii din jurul meu. O experienta care imi va da posibilitatea sa schimb in bine, putin cate putin, cate o bucatica din lume.

Am ajuns aici pentru ca altora le-a pasat de noi, de cei din generatia toamna 2008. Am ajuns aici pentru ca Ina si Lala au venit intr-o zi, in timpul recrutarii, s-au asezat pe catedra si au inceput sa ne povesteasca de AIESEC. Am ajuns aici pentru ca in traingurile din Induction am inavatat o gramada de chestii de la Marius, Sandra, Paul, Dapac, Dana, etc... Am ajuns aici pentru ca AIESEC le-a oferit lor sansa sa se dezvolte, ajutandu-ma sa ma dezvolt pe mine si pe altii ca si mine.

Ieri a fost ultima sedinta a Inei ca si vicepresedinte. A plans si ea si eu. Si nu vreau sa ma gandesc ca peste un an, eu o sa fiu in locul ei, eu o sa fiu cea care o sa planga, eu o sa fiu cea care o sa lase in urma una dintre cele mai frumoase parti ale vietii sale - AIESEC. Pana atunci insa, asa cum spune si Marius intotdeauna, mai am 86 400*365 secunde si o sa fac ca fiecare din ele sa conteze.

Acum, AIESEC Iasi recruteaza. Si noi, membrii AIESEC suntem responsabili sa facem aceasta recrutare sa ajunga la cat mai multi oameni, pentru ca mai apoi sa poata sa schimbe in bine vietile celor care vor merita, sa creeze viziuni, principii si perspective si, incetul cu incetul, sa pregateasca agenti ai schimbarii care vor aduce un impact pozitiv in comunitatile in care traiesc.

Timpul trece cu viteza de 60 de secunde pe minut. E optiunea ta cat combustibil folosesti. Check this: www.aieseciasi.ro and this Spring Recruitment 2010

Mi-e dor...

2010-01-30T02:35:00.004+02:00

Mi-e dor. As vrea sa pot spune mai multe. As vrea sa nu doara atat. As vrea sa inteleg de ce doare. M-am obisnuit departe de ei. M-am obisnuit fara ei. Ii sun o data, de doua ori pe saptamana sa ii intreb ce mai fac. Si atunci vorbesc in graba, ca trebuie sa merg la un seminar sau am sedinta. Merg acasa de cateva ori pe an. Nu stiu daca insumeaza o luna, poate doua tot timpul cat il petrec cu ei timp de un an. De multe ori se pare ca nici nu o aud pe mama cand ma roaga sa mai stau acasa macar inca pentru cateva zile. Eu plec. Pentru ca ma asteapta Iasiul. Pentru ca ma asteapta facultatea, alte treburi. Intotdeauna am prea multe de facut. Si chiar atunci cand merg acasa nu pot sa ma rup de toate si sa fiu numai a lor, a parintilor mei. Sa fiu acolo trup si suflet, cu ei si pentru ei. De fiecare data cand plec de acasa, vad in ochii lor o durere si un glas ragusit care ma roaga sa mai stau, sa le mai spun o vorba, sa imi mai auda glasul o data, sa ma mai simta inca o data alaturi. Dar eu plec. De fiecare data tot mai repede, tot mai grabita, tot mai ocupata cu alte lucruri. Insa ajung la un moment in care imi dau seama ca am atatea sa le spun, ca vreau sa fac atatea lucruri pentru ei, ca as da totul numai sa ii stiu ca sunt bine. Pentru ca ei merita asta mai mult decat oricine in lumea asta. Ne straduim sa facem aproape oricui pe plac, anumitor oameni pe care ii cunoastem de cativa ani sau cateva zile, dar uitam de ei, de cei care au dat mereu totul pentru noi si care si-ar da si viata numai sa stie ca suntem fericiti. Ei nu cer nimic in schimb, doar sa fii alaturi de ei, sa simta ca nu i-ai parasit, sa stie ca iti mai amintesti de ei din cand in cand si ca pot sa se bazeze pe tine in orice moment al vietii. Pacat ca noi uitam ca ei merita acest lucru mai mult decat oricine altcineva din viata noastra.

Nu stiu cate am reusit eu sa transmit in pasajul de mai sus, dar cuvintele de mai jos cu siguranta spun niste adevaruri, niste adevaruri care dor, provoaca emotii, amintiri si lacrimi...

Adrian Paunescu Live - Repetabila Povara.mp3

Cine are parinti, pe pamant nu in gand

Mai aude si-n somn ochii lumii plangand

Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,

Astazi imbatranind ne e dor de parinti.

Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc

De atatia copii si de-atat nenoroc

Niste cruci, inca vii, respirand tot mai greu,

Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.

Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,

Care stiu dureros ce e suta de lei.

De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,

Nu conteaza deloc, ei albira de dor

Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,

Cata munca in plus, si ce chin, cat nesomn!

Chiar acuma, cand scriu, ca si cand as urla,

Eu ii stiu si ii simt, patimind undeva.

Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamani

Fii batrani ce suntem, cu parintii batrani

Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,

Daca nu au murit tristi in casele lor...

Intre ei si copii e-o prasila de caini,

Si e umbra de plumb a preazilnicei paini.

Cine are parinti, pe pamant nu in gand,

Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.

Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii

Nu copil de parinti, ci parinte de fii.

Ochii lumii plangand, lacrimi multe s-au plans

Insa pentru potop, inca nu-i de ajuns.

Mai avem noi parinti? Mai au dansii copii?

Pe pamantul de cruci, numai om sa nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,

Intr-un biet orasel, intr-o zare de sat,

Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,

Si ca niste stafii, ies arare la porti

Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are parinti, inca nu e pierdut,

Cine are parinti are inca trecut.

Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pana-aci,

Unde-avem si noi insine ai nostri copii.

Enervanti pot parea, cand n-ai ce sa-i mai rogi,

Si in genere sunt si nitel pisalogi.

Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,

Cocosati, cocarjati, intr-un ritm infernal,

Te intreaba de stii pe vre-un sef de spital.

Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,

Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?

Ca povara ii simti si ei stiu ca-i asa

Si se uita la tine ca si cand te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurta vreme de dus

Pe constiinta povara acestui apus

Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor imputina cei ce n-au si ne cer.

Iar cand vom incepe si noi a simti

Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,

Si abia intr-un trist si departe tarziu,

Cand vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,

Vom pricepe de ce fiii uita curand,

Si nu vad nici un ochi de pe lume plangand,

Si de ce inca nu e potop pe cuprins,

Desi ploua mereu, desi pururi a nins,

Desi lumea in care parinti am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduita de plans.

It is not the end...

2010-01-29T01:44:00.002+02:00

In seara asta am obosit. Am obosit la propriu. Felul ala de oboseala care nu te lasa nici sa lucrezi, nici sa dormi. N-ai chef sa vorbesti cu nimeni, nici sa gandesti sau sa inveti. Simti ca nu mai poti face nimic. Chiar daca fizic esti intr-o stare aproape perfecta, creierul refuza sa colaboreze.

Nu stiam ce sa fac. Simteam ca sunt inutila. Mi-am deschis blogul si am inceput sa rasfoiesc blogurile din blogroll. Dintr-o pagina in alta am dat peste blogul unui AIESECer din Oradea. E ciudat ca eu sa spun asta si e la fel de ciudat ca s-a intamplat intr-adevar, dar exista cineva mai sus de noi, forte ale universului, un Dumnezeu, o suprafiinta, care azi, a facut in asa fel incat sa dau peste un filmulet care sa imi rastoane lumea cu picioarele in sus. Sau poate pur si simplu mi-a amintit propriile coordonate si m-a ajutat sa revin la traseul cel bun si corect. Pe mine m-a ajutat sa imi revin, psihic, fizic sau cum vreti voi sa ii spuneti. Si desi e doua noaptea, am de gand sa lucrez pana dimineata pentru ca in sfarsit am primit inca un "sut in fund" care sa ma faca sa merg mai departe.

Enjoy and find your own strenght to get back up:

All is fair in love and war...

2010-01-25T02:26:00.003+02:00

Suna bine. Arata frumos. Pare adevarat. Asta e prima impresie, nu? Mi se pare normal. Iubesti. Stii cum, cand si pe cine vrei. Te pregatesti de atac. Ataci. Castigi. Iei ceea ce crezi ca e al tau. Si te simti bine. Esti fericit. Cineva sufera. Dar nu conteaza. Tu ai iubit. Ai fost mai puternic. Si ai castigat.

Traim intr-o lume in care multi se identifica cu cele spuse mai sus. Traim intr-o asa numita jungla, in care cel mai puternic are mai multe sanse sa supravietuiasca. Si nu numai, sa fie si fericit, in acceptiunea lui, evident. A obtinut ce si-a dorit. Domina. Afirma ca a iubit. Asta a fost motiv suficient pentru tot. Si e multumit.

De cealalta parte a monedei e cel mai slab. Cel care a pierdut. Cel care a intors orbazul dupa ce a fost lovit prima oara. Cel care a hotarat sa se retraga. Cel caruia i-a pasat si de cei din jur, de victimele colaterale, sa spunem asa. Si el a iubit. Si poate mai iubeste. Dar in tacere. In lipsa. In nestire. A ales sa isi astepte fericirea, care nu va fi cladita pe nefericirea altuia. Fara sa intrebe de ce. Fara sa intrebe pana cand. Fara sa intrebe cum.

Multi dintre noi ar spune ca sunt de partea celui slab si ca ar prefera sa fie nefericiti (sau fericiti/multumiti in felul lor), decat sa isi cladeasca fericirea pe nefericirea altora. Cati dintre noi oare, chiar ar proceda astfel, pusi fata in fata cu o situatie reala de acest fel?

Once in a lifetime

2010-01-21T04:59:00.004+02:00

As vrea sa postez acum, la aceasta ora tarzie, sau poate matinala pentru unii, o bucatica de text pe care am scris-o acum cateva saptamani, pe la sfarsitul lui decembrie, dar, din anumite motive, nu am avut curajul sa o public atunci.

In textul de pe 27 decembrie vorbeam despre iubire, despre ce inseamna sa iubesti, despre cum se schimba fiinta ta in cateva secunde, doar cand incepi sa iti amintesti de iubire, indiferent daca stii sau nu ce este ea. Daca inca nu ati citit acea bucatica de text, va invit sa o faceti acum: "Love is in the air..." , iar apoi sa cititi continuarea de mai jos.

27 decembrie 2009
"Am scris randurile de mai sus incercand sa descriu niste momente din trecut, niste momente frumoase, pe care cel mai probabil nu le voi uita niciodata. Oricat de mult as incerca, nu voi putea niciodata sa imi explic de ce. La fel cum nu imi voi putea explica niciodata de unde au aparut acele sentimente sau ce avea persoana care le-a provocat special si cum a reusit sa faca acest lucru. Nu pot sa imi explic nici de ce mi-am amintit tocmai acum de acele momente pe care as putea sa le numesc speciale, din trecut. De ce speciale? Pentru ca ceva in interiorul meu imi spune ca, cu parere de rau, nu le voi mai simti sau retrai vreodata. It happens once in a lifetime. E trist pe de o parte, dar frumos in acelasi timp. E o amintire pe cat de frumoasa, pe atat de dureroasa. S-ar putea ca unii dintre voi sa ma creada masochista, dar e o durere placuta. Sunt amintiri care undeva intr-un colt de ochi imi aduc cate o lacrima from time to time. N-as putea sa spun daca sunt lacrimi de regret, de nostalgie, de speranta sau pur si simplu lacrimi din trecut care reinvie din cand in cand umezind o cicatrice uitata care mai trebuie pansata din timp in timp. Sunt amintiti frumoase, fara de care sunt sigura ca nu as avea puterea sa merg azi mai departe, sunt amintiri sincere, fara de care sunt sigura ca as fi alt om astazi, sunt amintiri care ma ajuta sa imi amintesc cine sunt si ce valori am avut si inca mai am. Lacrimile ar putea fi un semn ca sentimentele de atunci nu s-au stins si ca o parte din ele inca mai contin o bucatica de jaratec. Dar realitatea, poate faptul ca am crescut, m-am maturizat si am inceput sa vad viata cu alti ochi ma fac sa inteleg ca lacrimile sunt doar niste picaturi menite sa imi arate ca inca mai este ceva uman in mine si ca momentele frumoase, dar dureroase din trecut nu au reusit sa omoare tot ce era frumos si gingas in fiinta mea.

Eram copii. Eram copii si nu stiam ce vroiam de la viata. Nici acum nu stim, dar nu mai avem nicio sansa sa simtim acea feerie, sa fim la fel de naivi, sa ne permitem sa avem aripi, sa zburam si sa iubim neconditionat. A fost frumos trecutul. Fara el nu am fi in prezent. Fara el nu am putea sa visam azi la un viitor mai bun, mai naiv, mai inocent..."

Si o melodie in ton cu textul.... Igor Krutoi - You in my september

Ierarhia unei vieti

2010-01-13T01:00:00.002+02:00

Eram prin clasa a 7-a cand am facut cunostinta cu niste persoane care nu erau de aceeasi confesiune cu mine. Eram destul de toleranta fata de oamenii diferiti de mine de obicei, de aceea i-am primit si pe ei cu foarte multa caldura si deschidere. Am facut asta nu numai pentru ca asa faceam de obicei sau pentru ca erau si ei oameni si era normal sa am aceeasi atitudine fata de ei ca si fata de alti oameni, ci si pentru ca erau niste oameni deosebiti. Aveau acea licarire in ochi, aveau acea multumire fata de viata si fata de Dumnezeu, puteai citi pe chipurile lor cat se bucura de viata, de minunile pe care le savarsea zi de zi Dumnezeu in vietile lor. Puteai simti cu cata caldura se ataseaza ei de oameni si cat de mult vroiau sa iti vorbeasca despre Dumnezeu, sa iti spuna cat le-a schimbat lor viata Dumnezeu si cat de frumoasa este lumea de cand l-au primit pe Dumnezeu in inimile lor.

Unii dintre voi ar putea spune ca in aceasta atitudine pe care fiecare dintre ei o manifesta exista un scop ascuns. Poate ca asa si era. Cert este ca la momentul respectiv eu nu vedeam sau nu vroiam sa vad acest lucru. Creadeam ca ei vroiau doar atat: sa ma ajute si pe mine sa il cunosc pe Dumnezeu, sa ma faca sa inteleg cat de importanta trebuie sa fie credinta in viata unui om, si sa ma faca sa il accept cu adevarat pe Dumnezeu in viata mea, sa il primesc in inima mea si sa primesc acea liniste sufleteasca pe care o puteai citi in privirile lor. Oricat de straniu ar putea parea, am reusit sa fac acest lucru. Nu stiu daca anume cu ajutorul acelor persoane sau pentru ca eu mi-am dorit acest lucru atat de mult incat am reusit sa il fac, sau poate pentru ca Dumnezeu a avut si are intr-adevar un plan pentru mine si a vrut sa faca acea schimbare pentru mine prin acei oameni… Cert este ca acel an in care mi-am petrecut o mare parte din timp, in pofida dezacordului parintilor, cu acele persoane de alta confesiune, mi-a schimbat radical viata, l-a adus pe Dumnezeu in lumea mea, m-a adus mai aproape de Iisus si de Biserica, m-a facut sa vad cu alti ochi viata si sa inteleg care e sensul existentei mele.

Am gasit cu ceva timp in urma o poezioara pe net, care mi-a adus aminte de acele clipe cand am inceput sa il cunosc cu adevarat pe Dumnezeu, si m-a facut iar si iar sa imi evaluez prioritatile in viata si locul pe care il are Dumnezeu in viata mea.Vreau sa o cititi si voi, si vreau ca aceasta poezioara, pe cat posibil, oricat de banala nu ar parea, sa va puna si pe voi pe ganduri, sa va faca sa va reierarhizati prioritatile in viata.

"I knelt to pray but not for long,
I had too much to do.
I had to hurry and get to work
For bills would soon be due.
So I knelt and said a hurried prayer,
And jumped up off my knees.
My Christian duty was now done
My soul could rest at ease…..
All day long I had no time
To spread a word of cheer
No time to speak of Christ to friends,
They’d laugh at me I’d fear.
No time, no time, too much to do,
That was my constant cry,
No time to give to souls in need.
But came at last the time,
The time I had to die.
I went before the Lord,
I came, I stood with downcast eyes.
For in his hands God held a book;
It was the book of life.
God looked into his book and said
“Your name I cannot find
I once was going to write it down…
But never found the time…"

Tu ce loc ii oferi lui Dumnezeu in viata ta?

Viata e o ciudatenie...

2010-01-12T17:58:00.003+02:00

Viata asta e o ciudatenie. Cu toate astea... imi place sa o traiesc, imi place sa profit de fiecare milisecunda, fie ca dorm, fie ca merg pe strada, fie ca ma chinui sa invat la finante dormitand deasupra cartii. Multi dintre noi fac asta, indiferent daca constient sau nu.

Totusi, astazi mi-am dat seama de un lucru care alteori mi se parea atat de evident. Toti avem o multime de oameni in vietile noastre. Pe unii ii cunoastem mai bine, pe altii mai putin bine. La unii tinem mai mult, la altii mai putin. Pe unii ii intelegem mai bine, pe alti doar cateodata, iar pe ceilalti deloc. Dar cat de multi dintre noi se gandesc macar o data in saptamana sau macar o data pe luna la impactul sau influenta pe care toti acesti oameni o au asupra vietilor noastre. Este evident ca toti cunoastem foarte bine persoanele fara de care nu am fi ceea ce suntem: daca in fiecare zi parintii nu ne-ar asigura din punct de vedere material, daca nu ar fi vreun profesor care sa ne stimuleze cu o nota de doi sau cu o mustrare in fata colegilor, daca nu ar fi macar un prieten care sa planga pe umarul nostru sau pe umarul caruia ne putem noi varsa amarul atunci cand ne e greu.

Putini dintre noi insa observa micile momente in care oameni mai mult sau mai putin apropiati de noi pur si simplu ne fac ziua. Daca de dimineata toate mergeau pe dos, sau si mai rau, daca de o saptamana te ridici din pat in fiecare dimineata vrand sa arunci capul inapoi in perna si sa il lasi acolo pentru macar inca cateva ore; apoi iesi din casa cu fata botita de nesomn sau de somn putin si te impiedici la prima scara, pentru ca, ce sa-i faci, fortele universului conspira impotriva ta, ajungi la servici sau la facultate si seful iti sparge niste oale de cap sau afli in ultimul moment de o lucrare care valoreaza nu stiu cat la suta din nota finala; ajungi intr-un moment in care cineva, care apare de nici nu stii de unde, prin cateva cuvinte simple si poate sincere sau un gest nevinovat si dragut, sau o privire mai ciudata sau mai speciala, iti schimba ziua, iti schimba atitudinea, te face sa uiti de noaptea nedormita, de fortele malefice ale universului, de seful chel si grasun care stie numai sa se balbaie cand vorbeste cu angajatii, de lucrarea pentru care nu mai poti sa faci mare lucru. Acea persoana, desi poate pana atunci nu insemna nimic in viata ta si probabil nu o sa mai insemne nimic de atunci incolo, ti-a daruit o raza de lumina, un zambet sincer, si o mica sclipire in ochi, chiar daca numai pentru cateva momente. Ziua incepe sa fie altfel. Privesti altfel oamenii si lucrurile din jurul tau. Comunici si tratezi atfel oamenii pe care ii intalnesti in acea zi. Treci dintr-o stare in alta, desi mai ieri te bateai cu pumnul in piept ca asa ceva nu poate sa ti se intample tocmai tie.

De ce toate astea? Pentru ca unui om i-a pasat de tine, inconstient probabil si pentru el si pentru tine. Pentru ca un om, dintre toti oamenii din jurul tau, a indraznit sa aiba alta atitudine si sa ii contamineze si pe cei din jur. Pentru ca o persoana a privit altfel viata si te-a lasat sa o vezi si tu prin ochii lui, ti-a aratat cat de frumoasa poate fi ea doar daca schimbi lentilele. Sunt putini astfel de oameni in ziua de azi, dar multi dintre noi sunt prea ocupati ca sa ii observe.

E pacat. E trist. E nedrept.

Iubire ca raspuns?... pe naiba...

2010-01-06T21:36:00.001+02:00

O intrebare simpla: ce este iubirea? „Un lung prilej pentru durere” ar spune Eminescu. Este absolut probabil ca in secolul respectiv, sa fi fost intr-adevar asa. Un secol in care iubirea nici macar nu era iubire. Un secol in care totul se cladea pe intelegeri, pe invoieli, pe „mie imi convine”. Un secol in care oamenii uitasera sa mai spuna ce simteau, sa mai spuna ce vroiau cu adevarat de la viata. Un secol in care, in goana pentru liberalism, dreptate, etc, oamenii uitasera de iubire. S-a mai schimbat ceva de atunci?

Doar cateva detalii. Iubirea este iubire. Doar in pat. Totul de cladeste pe intelegeri, pe invoieli. Doar pe bani. Totul se face pe „mie imi convine”. Dar ar fi mai bine „sa nu iti convina si tie”. Oamenii spun ceea ce simt. Si ce nu simt. Oamenii spun ce vor de la viata. Dar vor prea multe. Oamenii sunt intr-o goana permanenta si nebuna. Dar e pacat ca nu au drept tinta decat bani si avere. Oamenii isi amintesc in mod constant de iubire, dar uita sa o inteleaga. Pentru ei, iubirea e doar un alt ingredient care umple platoul vietii si il face mai condimentat si mai frumos. Ei uita ca iubirea e totul. Ca de la ea incepe totul. Ca incepi sa traiesti doar atunci cand stii sa iubesti. Ca viata incepe sa aiba sens doar atunci cand iubirea ta ajunge la ceilalti. Ca ai sanse sa ajungi undeva cand intelegi ca pentru a fi iubit, trebuie mai intai sa iubesti. Multi cauta iubirea acolo unde ea nu este. Multi o au si o abandoneaza la o margine de drum, fara sa le pese. Isi mai amintesc de ea cand trec pe acolo, dar praful in urma masinii luxoase sterge orice urma de melancolie sau regret. Multi o vor intr-atat de mult incat o sugruma cu dorinta lor. Multi o au si nu o merita. Multi o merita si nu o au. Putini sunt cei care o inteleg, o dau celorlalti fara sa le pese daca se va termina vreodata sau nu, si o primesc inapoi inzecit, fara sa isi dea seama poate. Asa e, toti avem iubire in noi, toti putem iubi, trebuie doar sa o gasim undeva intr-un coltisor al inimii noastre si sa o eliberam, sa o lasam sa iasa din teminta intunecoasa, sa o dam celorlalti, sa o dam cu adevarat celor pe care pretindem ca ii iubim, sa o dam celor de care ne pasa, celor pe care ii uram de moarte, celor care ne urasc, celor pe care nici macar nu ii cunoastem, celor care nici macar nu ne cunosc. Iti ia mai mult efort sa te speli pe dinti dimineata decat sa oferi un pic de iubire in fiecare zi fiecarui om pe care il intalnesti. Lumea ar fi mai frumoasa. Si tu ai avea mult mai multe sanse sa fii iubit inapoi.

S-ar putea ca textul de mai sus sa fie un pic sporadic si poate de neinteles, dar atat am putut debita la trei noaptea, cand nervii mei nu mai puteau, ochii aveau nevoie de niste chibrituri pentru ca singuri nu le placea, perna statea alaturi si imi facea din ochi, parca o auzeam pe mama spunand: „Inchide lumina, ca nu tu o platesti!”, aveam chef sa dau o palma(poate doua) unui tip si sa il sarut arzator pe un altul...

Love is in the air...

2009-12-27T14:26:00.002+02:00

"Un fior. Un fir rece de aer care iti strabate corpul tremurand. O simtire care pune stapanire pe tot ceea ce inseamna fiinta ta. Totul incepe de aici. Urmeaza gramezi de semne de intrebare. Urmeaza sentimente de frica si lasitate. Urmeaza ganduri de evadare. Apoi fiorul revine. Simti ca vrei sa strigi in gura mare. Simti ca vrei sa zbori. Simti ca nu ai mai simtit asta vreodata. Simti ca vrei sa impartasesti cu toata lumea ce ti se intampla. Zambesti la infinit si lumea ti se pare mai frumoasa. Intr-o clipa toate lucrurile din lume devin unice, bune si inocente. Simti ca exista miracole, iar viata ta e unul din ele. Izbucnesti de fericire. Devii banala, dar nu iti pasa. Povestesti, razi, plangi de fericire, speri si nu iti vine sa crezi. Bataile inimii par sa o faca sa sara din piept. Respiratia ti se precipita si simti ca acum esti capabila de orice in lume. Nu stii si nici nu vrei sa stii ce ti se intampla, stii doar ca iubesti. Iubesti la nesfarsit, cu toata fiinta ta. Fara sa stii de ce... Fara sa stii de unde... Fara sa stii pana cand..."

Believe, Live.... and follow your dreams...

2009-12-27T14:22:00.003+02:00

Exista momente cand ai impresia ca lumea se prabuseste peste tine, ca nimic nu merge cum ar trebui, ca toti sunt impotriva ta, ca nu esti bun de nimic si ca nu vei reusi niciodata sa faci ceea ce ti-ai propus. Exista momente cand vrei sa lasi totul, sa arunci tot intr-un cos de gunoi la o margine de lume si sa pleci, sa fugi mancand pamantul, sa lasi totul in urma, sa uiti, sa iti formatezi memoria, sa reinstalezi sitemul de operare si sa o iei de la capat, sa incepi sa scrii pe o foaie curata, fara cusur, fara amintiri, fara cicatrici. Exista momente cand iti dai seama ca atat de mult ai mers prin intuneric incat ai uitat cine erai, de unde veneai si incotro vroiai sa te indrepti.

E greu sa treci prin viata urmarit mereu de astfel de momente si ganduri, dar cert este ca fara ele nu se poate si ca fara ele luminita de la capatul tunelului nu ti s-ar mai parea atat de luminoasa. Stii ca daca vei lasa astfel de momente sa iti invadeze fiecare clipa a vietii nu vei ajunge mai departe decat la casa aia cu garduri inalte pe care lumea obisnuieste sa o numeasca „de nebuni”. De aceea alegi, mai devreme sau mai tarziu, sa ridici fruntea, sa alungi naibii gandurile alea negre, sa iti pregatesti armele, sa mergi mai departe si sa lupti. Incepi sa intelegi ca trebuie sa inveti din greseli, ca oamenii pot avea si intentii bune, ca oamenii pot fi si rai si buni si ca se mai intampla sa-i categorisesti gresit, ca in viata e normal sa mai ai si esecuri, ca nu orice esec e un pas inapoi, ci poate fi doi pasi inainte, ca nu orice succes e propriu zis un lucru bun si ca daca nu crezi in ceea ce faci nu vei reusi niciodata.

Viata e grea. Lumea e si buna si rea. Avem ceea ce meritam, uneori chiar mai mult, niciodata mai putin. Uneori asteptarea e buna. Uneori rabdarea e inoportuna. Cateodata trebuie sa mai dai cu pumnul in masa. Deseori trebuie sa mai accepti cate o lacrima, sa zambesti cand vezi un copilas razand, sa privesti spre cer si sa respiri usurat crezand ca maine va fi mai bine, sa dai mana unui strain care a cazut, sa dai o palma unui prieten care si-a luat-o in cap. Lumea va deveni mai frumoasa, viata – mai putin grea. Fiecare clipa va fi altfel, va avea alt impact asupra lumii pe care o cunosti, asupra lumii pe care nici nu stii ca o cunosti, asupra lumii care nici nu stie ca te cunoaste. Vei schimba. Fara sa stii. Fara sa vrei. Fara sa depui prea mult efort. Zambeste mai mult. Viseaza mai des. Crede in tine. Crede in ceilalti. Urmeaza-ti visul. Munceste si nu inceta sa speri. Momentul tau va veni. Acum, peste o ora sau peste un an. Dar va fi al tau.

La mine a mers. Merge de cand ma stiu. Am fost, sunt si voi fi o optimista incurabila. Cred in lume, cred in mine, cred intr-o viata mai buna. Ma poti considera naiva. Poate ca sunt. Dar sunt si fericita. Viata ti-o faci singur. E alegerea ta daca o vrei buna sau rea. E alegerea ta daca o vrei influentata de altii. E alegerea ta daca o vrei construita pe ruine. E alegerea ta daca o vrei luminoasa. E alegerea ta daca vrei ca viata ta sa fie cu adevarat a ta!

Vreau...:

2009-12-22T21:46:00.002+02:00

.........

Sa iesim la plimbare dupa un ceai fierbinte, sa ne plimbam pe malul marii ca si cum nimeni nu ar fi in jur, sa ne stropim cu stropi zglobii de apa, sa simtim nisipul umed sub talpile obosite, sa ne urcam pe stancile de pe mal si sa radem stropiti de apa care se loveste de pietre. Sa mergem impreuna la cumparaturi, sa facem haz de necaz si sa probam lucruri pe care nu ne permitem sa le cumparam. Sa mergem prin mall tinandu-ne de mana, alegand verighete pentru atunci cand vom avea bani sa le cumparam, sa ii faci pe toti gelosi sarutandu-ma cand ma astept mai putin. Sa ne plimbam prin magazine de mobila si sa alegem patut pentru copilasii nostri. Sa cumparam reviste de moda si sa facem misto de noile trenduri. Sa rasfoim reviste cu masini si sa alegem impreuna masina pe care o vei castiga la loto peste un an. Sa revenim visatori la tara. Sa ii trimitem pe parinti in vacanta si sa ii ajutam sa faca reparatii prin casa. Sa le cumparam seminte de flori si sa le plantam pe ascuns primavara devreme. Sa udam plantele din gradina si sa le privim cum cresc frumos toata vara. Sa ne plimbam singuri prin padurea de la marginea satului si sa ne jucam ca niste copii nesatiosi prin iarba mai inalta de mijloc. Sa mergem impreuna intr-un road trip, doar noi doi, sa facem popasuri, sa mancam sandwich-uri cu branza prea topita si sa bem apa minerala care nu mai e carbogazoasa. Sa ramanem impreuna fara bani si sa facem autostopul ca sa ajungem inapoi acasa. Sa mergem impreuna in vacanta la munte, sa ma inveti sa schiez, sa ma umplu de vanatai, iar tu sa ma saruti sa imi alini durerea. Sa stam intr-o cabana veche la munte si sa aducem impreuna lemne pentru foc in casa, sa incalzim impreuna mancarea la focul din soba si sa citim carti cu povesti la gura sobei incalzindu-ne unul pe altul cu vorbe dulci si frumoase. Sa curatam impreuna curtea de zapada si sa ne bulgarim ca si cum nu am cunoaste frigul sau raceala, iar apoi sa ne tavalim prin zapada fara sa ne pese ca e rece. Sa facem impreuna un om mare de zapada, sa il fotografiem si sa ramana in amintire ca si capodopera noastra pentru care avem drepturi de autor. Sa facem impreuna un foc de tabara, sa ne povestim copilariile, iar tu sa fii voinicul care ma apara de fiarele padurii. Sa ne povestim de cuplurile pe care le-am vazut cu o zi inainte si sa radem de neindemanarea unora dintre ei. Sa iesim la plimbare tinandu-ne de mana, iar tu sa ma duci in brate pana la poarta parcului. Sa privim zambind batraneii care se plimba tinandu-se de mana si sa visam impreuna ca asa vom fi si noi peste cateva zeci de ani. Sa imi faci declaratii in mijlocul trecerii de pietoni fara sa iti pese ca claxoneaza masinile. Sa imi canti colinde de Craciun si sa ma faci sa rad mascandu-te in Mos Craciun. Sa imi spui cand vezi ca muncesc prea mult si sa imi pregatesti o calatorie surpriza cand vezi ca nu mai scap de serviciu. Sa imi aduci flori cand sunt suparata si sa imi asculti pasul cand nu mai pot sa il tin in mine. Sa imi daruiesti un pisoi si sa ii pun numele tau. Sa iti destrame pantalonii, iar tu sa spui ca nu-i nimic si ca mergem azi la cumparaturi sa iti cumperi altii. Sa iti crosetez un fular si sa il porti chiar daca nu iti place. Sa te invat sa faci clatite, sa le umplem cu finetti si sa le mancam ca niste copii nesatiosi. Sa ma inveti sa fac spaghetti, sa folosesc mozzarella si sa beau vin de calitate. Sa facem impreuna placinte si sa invitam prietenii la o petrecere in pijamale. Sa facem reparatie in apartament si sa cumparam lucruri caraghioase ca bibelouri. Sa mergem duminica la biserica si sa facem un copil orfan sa zambeasca. Sa ma inveti sa parchez masina si sa taci atunci cand conduc eu. Sa imi canti si sa ma faci sa rad atunci cand conduc. Sa mergem impreuna la Constanta, la Brasov si in toata Europa fara sa ne pese unde mergem, fara sa ne pese daca mai avem benzina, fara sa ne pese daca nu mai stim unde suntem. Sa ma imbratisezi cand mi-e greu si sa te uiti urat la toti care ma vorbesc de rau. Sa ne trezeasca soarele ghidus si sa ne aminteasca ca trebuie sa mergem la facultate. Sa hotaram sa nu mai mergem si sa stam in pat toata ziua sa ne uitam la comedii. Sa iesim impreuna afara si sa ne dam seama ca am uitat sa luam umbrela, sa alergam prin ploaie fara sa ne pese de pantofii aproape noi si sa ne oprim abia cand ajungem la ceainaria preferata. Sa bem un ceai fierbinte, sa ne privim zambind si sa o luam iarasi de la inceput...

Let it snow...

2009-12-16T23:43:00.003+02:00

E alb. Si e frumos. E pur. E neatins. Si ne da pofta de viata. E frig. E mult prea frig. E ger. Curata tot. Omoara tot ce e rau. Ne face mai buni. Ne da speranta. Ne ajuta sa visam. E peste tot. Nu te poti ascunde. Si nici nu vrei.

Da, vorbeam despre covorul superb care se aseaza pe pamantul suferind deja de cateva zile. Vorbeam despre zapada superba care nu face altceva decat sa ne reinoiasca, sa schimbe anturajul si implicit sa ne schimbe si pe noi. E mult prea frig afara si totusi nu ai chef sa stai in casa. Te-ai saturat de aceiasi pereti, de aceeasi masa, de acelasi pat. Vrei sa iesi, sa imbratisezi zapada rece, sa lasi sclipitorii fulgi de nea sa ti se aseze pe fata si sa te sarute murind, vrei sa te tavalesti in omat, sa il lasi sa iti patrunda in tesatura hainelor, sa te piste de obraji ca si cum te-ar mustra, sa se topeasca incet pe genele tale fara sa ii para rau, totul de parca ar astepta sa ii spui cat de mult ai asteptat momentele astea, cat de mult ai vrut o schimbare nu numai de suprafata, ci si de anturaj, o schimbare totola, o schimbare in alb pur...

Nu imi placea iarna pana mai nu demult. Acum o iubesc...

just my imagination...

2009-12-14T02:29:00.002+02:00

Toti simtim in acelasi fel. Si noi, si cel de langa noi, si randunica care isi face cuibul la geamul nostru in primavara, si catelul care ieri dormea sub un scaun in autobuz, si furnica care se plimba pe trotuar si spera in fiecare moment sa nu o strivesti. Toti simtim la fel, si atat. Fie ca acceptam asta sau nu. Simtim, vrem, avem, incepem sa iubim sau sa uram sau pur si simplu devenim indiferenti. Suferim, plangem pe dinauntru sau pe dinafara, dam cu pumnul in masa, urlam de fericire sau de durere, ranim si uitam sau nu sa cerem iertare, suntem rai sau egoisti, alegem sa fugim sau sa ramanem, ne implicam si apoi ne pare sau nu rau, tradam si apoi nu ne mai pasa, credem si apoi suntem inselati, inselam si noi, mintim, ne schimbam, devenim ipocriti, ne destrabalam fara sa ne dam seama, ajungem sa nu mai fim noi cei de dinainte, ajungem sa nu ne mai recunoastem, sa fim straini pentru noi insine. Parca iubeam?! Oare?! Mai stii sa iubesti? Mai stii cum e sa iti pese? Mai stii cum e sa ai emotii cand vorbesti cu o persoana la care tii si careia vrei sa ii ceri iertare? Mai stii cum e sa crezi in ceva atat de mult incat sa iti dea tremurici si transpiratii incat nu mai poti sa vorbesti coerent? Mai stii cum e sa vrei ceva atat de mult incat sa simti ca l-ai strivi daca l-ai avea? Ma stii cum e sa vrei sa strigi de durere sau fericire si chiar sa iesi pe balcon sa o faci? Mai stii cum e sa iti dea cate o lacrima cand iti amintesti de mama? Mai stii cum e sa iti fie dor? Mai stii sa faci alegeri corecte? Mai stii cum e sa iti urmezi principiile in fiecare pas pe care il faci? Mai stii care valoarea ta? Poti sa o masori?

Nu mai avem valori.

Nu mai avem viata.

Ne inecam la mal in mod constant.

Uitam sa vrem mai mult de la noi.

Green on air... (short version)

2009-12-10T17:11:00.002+02:00

decembrie 2008:

Povestea mea este mult prea lunga ca sa v-o povestesc pe toata in aceasta pagina, dar unii dintre voi o sa o descopere incetul cu incetul. O sa ma descoperiti pe mine, personalitatea, caracterul meu… Nimic special, un om de rand care incearca sa lupte zi de zi cu talazurile infinite ale acestei lumi schimbatoare. In ziua in care m-am nascut, Dumnezeu a aruncat zarurile sortii mele undeva in Estul Europei, intr-un colt de lume nu foarte popular, dar totodata atat de vanat si supravegheat de marile puteri. Nu am ripostat cu nimic, initial, acceptand ca probabil asa a fost dat, ca unii sa se nasca in marea, dezvoltata si populara America, iar altii in puncte de pe harta de care nici 0,01% din populatia globului nu a auzit. Am aterizat cu multe aplauze si lacrimi de bucurie intr-o familie relativ mare, alaturi de care am plonjat timp de 20 de ani, multumindu-I in fiecare zi Domnului pentru ca a ingaduit sa mi se ofere minunea de a fi fericita alaturi de parintii si surorile mele. Probabil cei care sunt cei mai mici in familiile lor vor intelege de ce am sa afirm ca am fost si sunt norocoasa ca am avut nu doi parinti, ci patru, incluzandu-le si pe surorile mele, care mi-au fost mereu alaturi si au avut grija de mine uneori poate chiar mai mult decat de ele insele.

Primii patru ani din viata nu prea mi-i amintesc. Mi-au ramas doar cateva imagini razlete, cand alergam entuziasmata cu cartea in mana dupa mama ca sa imi citeasca versurile sa invat poezii, sau cand la varsta de 4 sau 5 ani vroiam sa ii induc in eroare pe niste colegi de serviciu de-ai lui tata stand cu cartea in fata, recitand poezii, si pretinzand ca stiu sa citesc. Pe la varsta de 5 ani a trebuit sa merg si eu la gradinita, asa cum faceau toti copiii de varsta mea. Aceasta perioada a vietii mele, insa, nu a durat foarte mult din cauze necunoscute de mine nici pana acum. Probabil mi-a placut sa stau mai mult acasa decat sa merg la gradinita sa ma bat in fiecare zi cu Igor(un coleg de gradinita, care mi-a fost mai tarziu coleg de scoala si amic). Acasa am invatat sa fac lucrurile care au pus bazele a ceea ce am ajuns sa fiu acum: am invatat sa scriu, sa citesc, sa socotesc…si chiar sa pronunt cuvinte in limbi straine (obisnuiam sa stau langa surorile mele cand isi faceau temele, in special cand invatau poezii in limba rusa, si repetam ceea ce ziceau ele, chiar daca nu intelegeam ce ziceau de fapt).

Valul vietii m-a adus mai departe pe un alt mal, am inceput sa cunosc treptat un alt taram, am inceput sa vad ce inseamna sa ai responsabilitati, sa ti le indeplinesti, sa fii rasplatit sau pedepsit pentru ele, ce inseamna sa ai prieteni, sa te tradeze prietenii, sa simti ca nu ai cu cine te juca in pauza pentru ca colega de banca lipseste, sau cum e sa fii in centrul atentiei cand faci ceva mai bine decat fac altii. Am invatat multe lucruri in aceasta bucatica de viata, dar daca as incerca sa punctez cateva invataminte esentiale care mi-au ramas amprentate in memorie, nu as reusi, pentru ca nu ar fi veridice si reprezentative anume pentru acea perioada, fiind completate an de an, clipa de clipa de altele acumulate de-a lungul scurtei mele vieti.

Am facut scoala generala acasa, la mine in sat, un sat mare, in centrul tarii, aproape de capitala, aproape de civilizatie, noutati si evenimente, alaturi de familie, parinti, prieteni apropiati. Am reusit sa fac in acesti ani mult mai multe decat as fi asteptat vreodata de la mine insami. Am momente cand ma gandesc la cate am realizat, ce am ajuns sa fiu, ce am reusit sa schimb in lumea din jurul meu, in familia mea, in satul meu…si nu imi vine a crede ca am facut toate acele lucruri intr-un timp atat de scurt si la o varsta atat de frageda. E mai mult decat incredibil cat de diferita era lumea atunci, sau cat de diferit o vedeam eu, si cate am reusit sa fac doar avand o alta impresie despre lume decat cea pe care o am azi. Eram atat de optimista, atat de visatoare, atat de increzuta in faptul ca nimic nu este imposibil incat aproape tot ceea ce incercam sa fac imi reusea. Ar fi fost mai mult decat frumos sa fi ramas in acea lume macar pentru inca cativa ani, dar timpul nemilos (dupa cum “spune” renumitul cliseu) m-a obligat sa trec la urmatoarea etapa, sa predau stafeta si sa alerg sufocandu-ma mai departe, lasand in urma rozul vietii, si devenind din ce in ce mai neincrezatoare, mai sceptica, mai trista zi de zi, saptamana de saptamana, an de an…

Am reusit intr-un final sa imi indeplinesc si visul pe care il aveam inca de prin clasa a 5-a, de a studia intr-o alta tara. Am facut liceul departe de parinti, departe de casa, departe de tot ceea ce pana atunci ma ajuta sa merg mai departe, sa vreau mai mult, sa fiu eu insami explorand noi culmi. Partial pregatita pentru ceea ce a urmat, am nimerit intr-o alta societate, alt fel de oameni, alte conditii de viata si alte legi ale vietii. M-am adaptat destul de usor, dar schimbarile pe le-au adus anii de liceu in viata mea si in modul meu de a fi si de a vedea viata nu au grad de comparatie. Au fost niste ani frumosi, cu multe calatorii, multe invataminte din greseli proprii, multi prieteni adevarati sau mai putin adevarati, mult dor de casa, multa nesiguranta, multe nopti nedormite presarate pe alocuri de lacrimi, multe amintiri, greutati dar si bucurii care au adus un plus enorm personalitatii mele si m-au maturizat intr-un procent pe care altii nu il ating nici in zeci de ani.

V-as mai povesti multe, dar asta ar insemna sa trag cu ochiul la ce-mi rezerva viitorul. Am ajuns si eu, in sfarsit, sa fiu studenta, sa fiu la facultate. Imi place ceea ce fac, imi place ceea ce sunt, mai am lucruri de imbunatatit, mai fac si greseli din cand in cand, nu am intotdeauna dreptate, nu sunt cea mai buna…dar nici nu vreau sa fiu…

Sunt doar o marioneta care joaca pe scena vietii, luandu-si din cand in cand firele vietii in propriile maini incercand sa dea un nou sens universului.

4 years or so

2009-12-10T01:48:00.001+02:00

13 iunie 2009:

Exista unele momente in viata cand pur si simplu esti confuz, dezorientat, ai impresia ca nimic nu are sens si ca orice ai face nimic nu se va schimba. Totul pare inutil, tot ce ti se pare frumos se intampla numai in filme sau in cantece de dragoste, iar tu stai pe margine si privesti cum viata trece pe langa tine. In momentele astea de ***** incepi sa iti amintesti de anii de liceu in care aceeasi viata frumoasa si interesanta pe care ai visat-o si planificat-o pentru tine insati inca din generala iti zambeste frumos din celalalt capat al culoarului, iar tu stai dezamagita in fata usii laboratorului de fizica asteptand pe proful de romana sa vina cu vestitul lui catalog visiniu sa iti mai dea o runda de tremurici si picaturi mici de apa in spate. Iti amintesti de clipele in care ieseai dupa 7 ore de chin din acelasi laborator de fizica, infometata, gandindu-te la dezordinea ce te asteapta in minunata camera de camin care te-a gazduit timp de vreo trei ani, iar la capatul scarilor te asteapta cu o noua runda de zambete sarcastice si subtile tipul ala dragut din clasa paralela impreuna cu prietenul lui, probabil cel mai bun, doi narcisisti, care stiu numai sa suceasca mintile fetelor si sa isi cumpere haine la moda din mall-urile din bucuresti cand mergeau pe acolo cand aveau parintii afaceri in oras. Lasai umila privirea in jos, te faceai ca nu observi si ca nu iti pasa, pe scurt, luai atitudinea aia de ratusca cea urata pe care o asteptau tipii de langa scari ca sa se simta si ei inca o data bine in ziua respectiva. Nu intelegeai multe pe atunci. Stiai ca esti inteligenta, ca daca ai folosi fardurile pe care ti le-ai cumparat acu vreo doua luni impreuna cu sora ta, daca ai da o raita prin magazine si in loc de adidasi si tricouri largi ti-ai lua niste balerini draguti si o bluzita draguta care sa te puna in valoare, ai da gata orice baiat care ar trece pe langa tine (in special pe tipii limitati de la capatul scarilor), iar miss preuniversitaria de anul asta(si cea anul trecut, de fapt) ar fi zero pe langa tine (ok, nu chiar zero, 5 din 10 sa zicem), dar iti lipsea ceva. Stiai asta, ai fi vrut ca totul sa se schimbe, doar ai visat intotdeauna ca la varsta asta sa iti traiesti altfel viata, ca drumul de la liceu pana la camin sa il faci altfel, iar holurile liceului sa nu mai fie un calapod de care treci mereu de parca ai fi tu condamnatul in loc sa fii calaul, ti se parea ca te straduiesti din rasputeri sa schimbi ceva, sa desenezi totul in asa fel incat sa coincida cu schitele tale din generala, dar nimic nu iti reusea. Poate ceva din trecut, poate ceva din viitor, poate chiar prezentul nu te lasa sa mergi mai departe, sa uiti, sa ierti, sa iei viata de mana si sa incepi sa o traiesti. Pe atunci te simteai inutila, credeai ca toata viata va fi asa, ca daca ti-a inselat increderea primul om la care ai tinut cu adevarat, fara sa ii ceri nimic in schimb, fara sa ii vezi defectele, fara sa iti pese ce credeau ceilalti, la fel vor face toti ceilalti. Vroiai sa treci singura prin viata, sa nu mai crezi in nimeni si nimic, sa te detasezi de lume, sa obtii ce-i al tau si sa stii ca ai facut asta singura fara sa fii datoare nimanui, fara sa iti ceara nimeni nimic inapoi. Vroiai sa ii trimiti pe toti naibii, sa te concentrezi pe oamenii care tin la tine cu adevarat si sa faci totul pentru ei. Vroiai sa negi tot ce se intamplase pana atunci, sa uiti fara sa ierti, sa uiti cand inca mai sperai. Si ai reusit sa faci asta timp de patru ani. Ai reusit sa te inchistezi in lumea ta, sa nu lasi pe nimeni inauntru, sa iti amintesti din cand in cand de trecut, sa nu dormi o noapte crezand ca totul se va transforma intr-o poveste la miezul noptii si vei reusi in sfarsit sa schimbi ceva. Apoi te trezeai dimineata si o luai de la capat in lumea ta mica, invizibila si oarecum ostila celor din jur.

Amintirea unor momente de genul asta poate avea doua efecte aspra ta: fie te gandesti cum ai pierdut tu anii de liceu fiind o prostuta care nu isi dadea seama de ceea ce facea ea insasi cu viata ei, intri o depresie profunda si te gandesti unde ai ascuns lama aia cu care iti ascuteai creioanele in liceu, fie ranjesti frumos pe sub mustati si iti dai o runda de aplauze virtuale amintindu-ti cum mai ieri te plimbai, indiferenta, zambareata si plina de viata prin parc, iar tipul de la capatul holului mai ca nu si-a sucit gatul uitandu-se in urma ta.

just stop... take a break... drink some coffee...

2009-12-10T01:40:00.002+02:00

17 ianuarie 2009:

Uneori, cand deja nu mai ninge afara, nu mai ploua, e doar frig si rece… bancile din parc nu te mai asteapta cu bratele deschise, zgribulite si ele si suparate de vremea confuza de afara… iesi din casa si incerci sa iti dai seama cine naibii te-a pus sa iti cumperi papuci cu toc…gheata de sub picioare te face sa te simti si mai inutila in lumea asta indiferenta si absenta… vezi doi tinandu-se de mana si involuntar te gandesti daca se potrivesc sau nu…daca au sau nu un viitor impreuna… mai mergi un pic incercand din rasputeri sa nu lasi oglinda luneacosa de sub picioare sa te invinga si sa iti ia putinul echilibru pe care ti l-au mai lasat pantofii cu toc pe care ii porti… vezi un baiat cu un buchet mic de flori in mana…ii privesti ochii, si citesti entuziasmul si emotia din ei… iti apar o gramada de intrebari pe care vrei sa le urli in gura mare, dar iti dai seama imediat ca esti in strada si ca ai parea o nesimtita daca ai face asta… ba nu, nu ai parea nesimtita… si nici inoportuna……..doar tampita si proasta….in sfarsit o concluzie demna de bagat in seama……..evident ca nu faci nimic din ce ar putea sa iti stirbeasca din imagine…. mergi in continuare, simtind gerul innebunit muscandu-ti cu savoare din obraji si flirtand ca un nesimtit cu mainile tale…e unicul care face asta pentru ca e unicul caruia ii permiti…………si e trist ca iti dai seama abia acum……..e prea tarziu…nu ai desenat cu creionul… ai folosit si carioce, si pixuri…si cel mai rau, markere permanente… de toate culorile… radiera pe care ai vazut-o mai ieri in vitrina aia frumoasa de la Alexandria nu iti mai ajuta la nimic….nu mai poti sterge…nu mai poti radia… mai ai niste bani pe card si te gandesti ca in mod sigur i-ai putea folosi daca ar exista o masina a timpului……….dar nu exista…esti nevoita sa accepti cicatricile, sa le primesti in lumea ta, iar daca va fi vreodata nevoie sa le machiezi cum stii tu mai bine… stii ca s-ar putea sa nu reusesti, dar stii ca nu ai alta optiune… incetul cu incetul te apropii de trecerea de pietoni pe care o urasti si pe care ai vazut-o de atatea ori in viata ta incat nu o mai suporti… te gandesti sa mergi pe cealalta parte de strada, dar multimea din statie te face sa te razgandesti… ai obosit de atata lume…vrei o vacanta la munte…vrei sa mai vezi o data Brasovul si apoi pot sa ti se intample si cele mai groaznice lucruri de pe pamant…ceri oare prea mult?…in fine… intr-un final se face verde…vrei sa pasesti, dar piciorul se agita nelinistit si ezita inainte de a atinge pamantul nemiscat… vrei sa te misti, dar ceva nu te lasa in pace…te simti de parca ti se face rau si mai ai putin si lesini…te gandesti ca ar fi trebuit sa mananci azi dimineata… pentru ca nu te-ai fi simtit atat de slabita…dar la scurt timp iti dai seama ca nu e asta cauza….e altceva….cauti zbuciumata prin creier… rascolesti propria materia cenusie, dar nu reusesti sa gasesti o explicatie…la un moment dat realizezi ca inca nu te-ai miscat din loc…ca inca mai esti pe partea gresita a trotuarului…ca nu e locul tau aici….ca trebuie sa pleci….sa fugi….sa te ascunzi….e prea mult pentru tine sa ramai aici….nu mai rezisti….privesti cifrele verzi de peste strada cum ticaie….le simti si le auzi in interiorul tau….nu mai ai mult…..trebuie sa treci…..incepi sa iti auzi propria inima….te intrebi daca e ea sau pur si simplu ai halucinatii…parca o pierdusei cateva luni in urma cand ai desenat cu un marker cea mai mare eroare in viata ta… e totusi inima ta….care nu mai bate deja….doar se zbuciuma tot mai incet…. observi dintr-o data cadranul verde de pestre strada luminand intermitent….iti amintesti ca intarzii deja la cursul de mate si ca ar trebui totusi sa traversezi….ar fi prea mult sa mai astepti 50 de secunde…piciorul nu mai ezita si calca curajos pe asfaltul lunecos….te uiti si vezi cifrele naive ale semaforului… 5..4…3…simti cum transpiri toata, iar bluza devine uda in spate….vrei sa grabesti pasul, dar nu mai ai timp…..simti ceva rece si greu atingandu-ti gingas tampla stanga… auzi vag un zgomot puternic si vrei sa deschizi ochii sa vezi ce se intampla….abia atunci realizezi ca nici macar asta nu poti face…..iti simti fruntea umeda si vrei din reflex sa o stergi, dar durerea insuportabila pe care o simti cand vrei sa ridici mana te face sa vrei sa urli….dar nu mai ai glas…auzi fara sa vrei si gheata de pe asfalt topindu-se de la fierbinteala sangelui tau…….o simti cum sfaraie….auzi o multime de glasuri ravasite si speriate….vrei sa te ridici, dar iti dai seama ca esti deja in picioare privindu-ti cadavrul insangerat si murdar pe asfaltul rosu si plin de bucatele de sticla…langa BMW-ul stralucitor cu parbrizul in panza de paianjen… ai vrea sa plangi, dar un val de bucurie iti invadeaza sufletul…..ai reusit in sfarsit sa treci……

sinceritate

2009-12-10T01:18:00.003+02:00

12 decembrie 2008:

De cate ori ma minunez de milioanele de specii de flori care pot fi gasite pe pamant… De cate ori ma intreb daca stie cineva denumirea fiecareia dintre ele…De cate ori ma intreb cum de am meritat noi, oamenii, dreptul de a admira zi de zi aceste minuni ale lui Dumnezeu…Observi, privesti, incepi sa le admiri, simti (sau poate nu) o unda de placere vizuala care ti se strecoara pe nesimtite in suflet. Poate tu nu observi, pentru ca esti nepasator de obicei, dar un mic miracol ti-a fost daruit in acel moment. E trist cat de putini oameni stiu sa se bucure de acele momente si sa le pretuiasca la justa lor valoare.

Acelasi lucru se intampla si in alte situatii mai mult sau mai putin complicate impresurate printre secundele vietilor noastre. E trist cat de rar imi e dat sa ma minunez intalnind o persoana cu adevarat sincera, cat de rar pot sa simt acea licarire in suflet stiind ca mai este cineva caruia ii pasa. Ii pasa de sine, ii pasa de cei din jur si nu isi permite sa isi murdareasca sufletul si lumea minunata din jurul sau mintind. Sinceritatea nu mai e o prioritatea in viata omului de azi, nici nu stiu daca a fost candva. Sinceritatea e printre ultimele prioritati pe liste lungi de enumerari, sau poate nici nu e amintita. Am decazut. Valoarea nostra ca oameni, ca fiinte rationale a scazut considerabil. De fapt, nu a cazut ea singura, noi am doborat-o ca niste dobitoci, ca niste neexperimentati, ca niste zombi nepasatori care trec prin lumea asta clatinandu-se dintr-o ideologie in alta fara a mai avea principii.

Obisnuiam sa cred in oameni. Obisnuiam sa cred ca mai exista dreptate, ca mai exista sinceritate. Acum nu mai cred. Nu mai cred ca sunt persoane care au principii si valori.

Nu mai cred ca mi-ai spus adevarul. Sau cel putin, poate mi-ai spus un adevar in care tu insuti ai vrut sa crezi, dar nu ai reusit, lasandu-ti valorile sa se prabuseasca in imensul abis al lumii virtuale… Si iarasi vreau sa cred in tine, dar meriti oare?

Asculta: Katie Melua - Just like heaven

Pana cand oare?

2009-12-10T01:05:00.000+02:00

12 decembrie 2008:

In aceasta lume incerta si confuza, in acest univers imens si insipid, in aceasta gaura a galaxiei, traim noi, niste marionete zdrenturoase, niste pioni zgaraiati de vreme, niste lepadaturi ale sortii, care se grabesc sa traiasca, nestiind ca vor muri inainte sa se nasca. Fara sa fi facut nimic pentru aceasta lume, vrem sa furam de la ea ce este mai bun. Fara sa dam nimic inapoi, cerem ce nu ne e dat sa avem. Fara sa spunem te rog, uitam sa multumim. Ne bucuram ori de cate ori reusim sa obtinem de la soarta ceea ce nu meritam si nu facem altceva decat sa lasam totul pe seama ei, e mai usor asa. Ne bucuram ori de cate ori cineva ne iarta fara sa ne fi cerut iertare, zicandu-ne sau nu in gandul nostru ca e fraier, e mai usor asa. Ne bucuram ori de cate ori avem sansa sa aratam ca avem dreptate desi nu suntem siguri de asta, lasam totul pe seama norocului, e mai usor asa. Vrem sa traim corect. Vrem sa spunem sus si tare ca nu gresim cu nimic, ca avem inima curata, sufletul impacat. Vrem sa spunem cine suntem noi, fara sa aratam acest lucru pentru ca nu am avea ce arata. Suntem goi pe dinafara. Avem haine, dar ele nu acopera decat porii transpirati ai pieilor noastre. Avem bijuterii, dar ele nu mascheaza decat hidosenia trupului nostru corcit de atatea transformari. Avem farduri, dar ele nu ascund decat uratenia ingropata in interiorul nostru. Dar suntem plini pe dinauntru. Avem o singura inima… care nu face nici cat a o mia parte din inima unei fiinte non-rationale. Avem ochi… dar nu vedem cu ei decat ceea ce ne place, iar ceea ce ne place noua, ne face de obicei mai urati. Am avea un suflet… daca nu l-am fi pierdut undeva printre noptile dintre secole si decenii, grabindu-ne sa traim, si uitand ca deja am murit. Suntem plini pe dinauntru… de rautate, ranchiuna, viclenie, uitare, ipocrizie, sarcasm, salbaticie, cruzime, dusmanie, razbunare, desfrau, nepasare… Traim in nepasare pana murim nepasatori. Nu vedem, nu auzim, nu simtim… Pana cand oare?

Asculta: Enio Moricone - Le vent, le cri

Bucuria vine din lucruri marunte...

2009-12-10T01:02:00.001+02:00

10 decembrie 2008:

Am citit cu ceva timp in urma un citat care din oarecare motive mi-a ramas in memorie. Suna cam asa: ” Daca s-ar cladi casa fericirii, cea mai mare incapere ar fi sala de asteptare…”. Sa fie oare asa? In ziua de azi toata lumea cauta sa fie fericita. Toti incearca sa faca cat mai multe lucruri in viata care sa le dea dreptul de a spune ca sunt fericiti. Majoritatea nu se multumesc cu ceea ce au, vor mai mult, se plang ca nu au destui bani, ca nu au comfortul, jobul sau posibilitatile pe care ar vrea sa le aiba. Nimic nu este indeajuns pentru ei. Se straduiesc din rasputeri sa fie fericiti, sa gaseasca acea unda de placere pe care ar putea sa le-o dea implinirea, sa ajunga in acel loc in care nu mai au nevoie de nimic si fericirea ar umple atmosfera cu atomii ei parfumati. Asa se face ca toti acesti oameni cred in fericire, o doresc cu toate firele sufletului lor, iar daca ar gasi-o, daca li s-ar da sansa sa o atinga, ar strivi-o intr-o clipita fara sa isi dea seama ca au distrus-o in goana nebunatica si nesabuita dupa fericire. Acest cuvant exista in dictionarul fiecarei limbi de pe glob, dar in niciunul din aceste dictionare nu este specificat sensul lui adevarat. Sensul cel mai des intalnit ar fi: “fericire = stare de multumire sufleteasca intensa si deplina. Stare de satisfactie deplina.”. Alegeti oricare alt sens din cele gasite prin dictionare, dar niciunul din ele nu exprima sensul “fericirii” real, cel dat de intelesul contextual existent al acestui cuvant, sensul dat de utilizarea si aplicarea acestuia in viata noastra de zi cu zi. In acceptia multora dintre noi, sensul “fericirii” ar fi: “un scop in viata, un lucru la care toata lumea aspira si doar unora le este dat sa-l atinga, misiune imposibila…” si lista poate continua in aceeasi maniera.

De-a lungul timpului, pe parcursul scurtei mele existente, mi-am dat seama de ceea ce inseamna cu adevarat fericirea. Totul a inceput cu mult timp in urma, in momentul in care mi-am permis sa trag cu ochiul la stirile de la televizor la care nu aveam dreptul sa ma uit. Am prins un moment dintr-un reportaj despre Africa, si anume un copil care plangea, un copil caruia i se rupea sufletul plangand, avand in fundal niste ruine si o gramada de oameni alergand in toate partile. In acele momente, eu stateam in casa, la cald, alaturi de familia mea, jucandu-ma cu papusile mostenite de la surorile mele mai mari. Ma mira acum faptul ca inca de pe atunci aveam intrebari si dileme existentiale, dar sclipirea pe care am avut-o in acele momente mi-a schimbat radical modul de a privi viata. Mi-am dat seama ca desi mama ma ocara in fiecare zi, de cateva ori pe zi, pentru ca eram neascultatoare, desi trebuia sa ascult de surorile mele si sa fac mereu ceea ce vroiau ele, desi nu aveam jucariile pe care mi le doream si ma jucam cu cele mostenite de la surori, desi multe in viata mea nu imi conveneau, eram totusi fericita, aveam tot de ce aveam nevoie pentru a duce un trai normal. Am inteles ca a fi fericit nu inseamna sa ai tot ce-i mai bun in lume, ci sa ai doar strictul necesar.

Mai tarziu am inteles ca fericirea nu e de fapt o destinatie, un lucru la care trebuie sa aspiri, un lucru pe care trebuie sa il obtii cu orice pret in viata. Fericirea consta in modul in care iti traiesti viata, in ceea ce faci zi de zi, in oamenii pe care ii iubesti, in atitudinea pe care o ai fata de tot ce te inconjoara, in cat de des zambesti cu adevarat, in cat de des ai fluturasi in stomac, in cat de des privesti spre cer si iti spui ca e o zi frumoasa desi e innorat, in cat de des vezi un copil care plange si te intrebi ce ai putea sa faci ca sa ii stergi lacrimile, in cat de des vezi un prieten cu probleme si imediat iti apare in minte dorinta de a-l ajuta sa iasa din impas, in cat de des iti permiti sa iesi la o plimbare doar ca sa admiri minunile date de Dumnezeu in lumea asta, in cat de des iti spui si crezi ca esti fericit(a) indiferent de cate necazuri ai… Aceasta ar fi definitia fericirii care cred eu ca merita sa apara in toate dictionarele explicative din lume, definitia pe care ar trebui sa si-o insuseasca toti oamenii pentru a putea sa fie cu adevarat fericiti.

Drumul e mai frumos decat posibilul loc in care ai ajunge. Nu cautati fericirea in viitor, in lucruri, obiecte sau intamplari. Regasiti-o in voi insiva, regasiti-o in micile bucurii ale vietii actuale. Nu o cautati, nu o asteptati… Simtiti-o!

Un nou inceput...

2009-12-10T00:58:00.004+02:00

Un timp am scris fara sa postez nicaieri. Un timp nu am scris deloc. Acum scriu iarasi...
Voi posta, mai intai, cate ceva din ce am scris anul trecut, niste texte la care tin foarte mult si as vrea sa le impartasesc si cu voi...